Slujirea Evangheliei şi dăruirea neegalată a Apostolilor

În primele veacuri ale Bisericii, păgânii priveau uimiți viața creștinilor și, fără să le cunoască învățătura, rosteau cu admirație: „Iată cât de mult se iubesc aceștia!” Era cea mai puternică predică, cea mai convingătoare mărturie și dovadă că Hristos locuia în inimile lor. Nu știm dacă am reușit să păstrăm măcar o fărâmă din acea atmosferă binecuvântată, însă rămâne pentru fiecare generație o chemare și un ideal.

Dintre Apostolii Mântuitorului, Evangheliile îi pomenesc pe unii mai des, pe alții doar în treacăt; însă, dintre toți, cei care au rămas în conștiința întregii creștinătăți ca fiind cei mai cunoscuți și mai cinstiți sunt, fără îndoială, Petru și Pavel.

Pentru noi, românii, în ultimele decenii s‑a adăugat cu o strălucire aparte și cinstirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat, pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a așezat ocrotitor al României, întrucât el a vestit Evanghelia pe pământul strămoșilor noștri, numele său devenind astfel mai apropiat sufletului românesc.

Dacă am întreba oriunde în lume cine sunt cei mai cunoscuți dintre Apostolii lui Hristos, atât cei învățați, cât și cei mai simpli ar răspunde aproape fără ezitare: Petru și Pavel. Nu pentru că ar umbri lucrarea celorlalți, ci pentru că întreaga lor viață a fost o neobosită și deplină dăruire în slujirea Evangheliei. Ei au străbătut cetăți și provincii, au înfruntat primejdii, prigoane, lanțuri și moarte, pentru ca lumina lui Hristos să ajungă până la marginile lumii.

Desigur, teologii sau cei care cercetează cu mai multă atenție istoria Bisericii ar putea spune că alături de ei, sau poate chiar pe aceeași treaptă a măreției duhovnicești, se află și Sfântul Ioan Teologul, ucenicul cel iubit al Mântuitorului. El a rămas până la sfârșitul vieții un martor neclintit al iubirii dumnezeiești, fără ezitări, purtând necontenit în inimă și în cuvânt lumina Evangheliei.

Despre Sfinţii Petru și Pavel nu se poate vorbi pe deplin într‑un singur text de ziar. Viețile lor sunt atât de bogate, iar lucrarea lor atât de cuprinzătoare, încât orice încercare de prezentare rămâne doar o smerită apropiere de măreția pe care Dumnezeu le‑a dăruit‑o.

Există însă un fapt deosebit de grăitor. Biserica îi pomenește pe cei doi mari Apostoli cel puțin de trei ori în fiecare săptămână, în rânduiala sfintelor slujbe. Îi întâlnim la începutul și la sfârșitul Sfintei Liturghii, dar și la celelalte slujbe, în ceea ce liturgiștii numesc apolisul, adică încheierea slujbei. Zilele de joi, închinate în chip deosebit Sfinților Apostoli, dar și sâmbăta și duminica îi aduc mereu înaintea inimilor noastre.

Această necontenită pomenire arată locul de cinste pe care îl ocupă în viața liturgică a Bisericii. Ei sunt întrecuți doar de Sfântul Ioan Gură de Aur și de Sfinții și Drepții dumnezeieşti Părinți Ioachim și Ana, pomeniți la fiecare slujbă pentru lucrarea lor unică în istoria mântuirii și în viața Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne glasul de aur al Ortodoxiei și tâlcuitorul neîntrecut al Evangheliei, iar Sfinții Ioachim și Ana sunt rădăcina binecuvântată din care a răsărit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea prin care a venit mântuirea în lume.

Toate acestea ne arată că sărbătorirea Sfinților Apostoli nu este doar o simplă amintire a unor oameni mari ai trecutului, ci o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Privind la credința lor neclintită, la dragostea care i‑a unit și la jertfa pe care au adus‑o pentru Hristos, înțelegem că adevărata măreție nu stă în puterea omenească, ci în iubirea care se dăruiește fără măsură, în credința care nu se clatină și în curajul de a‑L mărturisi pe Domnul până la capăt. Aceasta este moștenirea pe care cei doi mari Apostoli au lăsat‑o Bisericii și lumii întregi.

Dacă privim cu sinceritate și cu durere - durerea celor care iubesc Biserica, nu a celor care o privesc cu nepăsare -, înțelegem cât de grea este lucrarea preoției, astăzi ca și odinioară. Și totuși, oricât de anevoioasă ni s‑ar părea, ea pălește înaintea suferințelor pe care le‑au purtat Apostolii Domnului, care au dus lumina Evangheliei până la marginile pământului. Ei nu au propovăduit din liniștea unor locuri ocrotite, ci au străbătut drumuri pline de primejdii, purtând în inimă și pe buze cuvintele pe care le învăţaseră din predica Mântuitorului.

În Epistola către Corinteni, se amintește doar o parte dintre suferințele Sfântului Apostol Pavel în neobosita lui misiune de vestitor al Evangheliei. El însuși mărturisește de câte ori a fost bătut cu vergi și cu nuiele, o pedeapsă de o cruzime greu de imaginat pentru omul de astăzi.

Astfel de lovituri aduceau adesea moartea. Chiar și în Dreptul roman exista convingerea că omul cu greu putea suporta patruzeci de lovituri. De cele mai multe ori, înainte de a ajunge la acest număr, trupul era sfâșiat, rănile se infectau, iar cel osândit își găsea sfârșitul după numai câteva zile. Și totuși, Pavel a trecut prin asemenea chinuri în repetate rânduri, fără să înceteze vreodată să vestească numele lui Hristos.

El mărturisește că a petrecut o noapte și o zi în largul mării, purtat de valuri, până când, agățat de o bucată din corabia zdrobită, a ajuns pe țărmul insulei Malta.

Numai această întâmplare ar fi fost de ajuns pentru a curma viața unui om. Marea era rece, valurile necruțătoare, iar adâncurile ascundeau, ca și astăzi, nenumărate viețuitoare gata să sfâșie orice pradă ajunsă în puterea lor. Cu toate acestea, Dumnezeu l‑a păzit și l‑a adus viu la mal.

Locuitorii Maltei au privit cu uimire această izbăvire. Dar, pe când Pavel aduna câteva vreascuri pentru foc, din grămada de lemne a ieșit o viperă și s‑a încolăcit pe mâna lui. Cei de față au spus îndată: „Acest om este, fără îndoială, un vinovat. A scăpat din mare, dar dreptatea dumnezeiască nu‑l lasă să trăiască”.

Priveau necontenit spre el, așteptând să‑l vadă prăbușindu‑se. Cartea Faptelor Apostolilor spune că toți se așteptau să moară pe loc. Însă timpul trecea, iar veninul nu‑i făcea nici un rău. Atunci uimirea lor s‑a prefăcut în admirație fără margini și au început să i se închine ca unui zeu.

Aceasta este firea omului care nu‑L cunoaște pe Dumnezeu: trece cu ușurință de la osândire la idolatrizare. Pavel însă nu și‑a însușit niciodată cinstea care se cuvenea numai lui Dumnezeu, ci a întors toate privirile către Hristos, Cel care îi dăruise puterea de a birui orice încercare.

În lectura apostolică din ziua sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel am auzit câte primejdii a îndurat: pe mare și pe uscat, în cetăți și în pustietăți, din partea celor de un neam cu el, din partea păgânilor, din partea tâlharilor și chiar din partea fraților mincinoși. Fiecare dintre aceste suferințe vorbește despre aceeași râvnă neclintită și despre aceeași iubire fără margini pentru Evanghelie.

Am subliniat toate aceste mărturii din paginile Noului Testament, pentru că ele alcătuiesc una dintre cele mai impresionante icoane ale jertfei apostolice.

Biserica îi pomenește întotdeauna împreună, deși Dumnezeu i‑a chemat pe căi atât de diferite.

Între cei doi există deosebiri evidente. Pavel era un om cu o aleasă pregătire intelectuală, format în școlile vremii și înzestrat cu o minte strălucită. În același timp, era cetățean roman, iar această demnitate însemna enorm în lumea de atunci. Cetățenia romană oferea privilegii pe care puțini le aveau: libertate de mișcare, protecție juridică, anumite scutiri și drepturi care îi așezau pe cetățeni într‑o poziție cu totul aparte. A fi cetățean roman era, pentru vremea aceea, un mare privilegiu.

Născut în Tarsul Ciliciei, Pavel s‑a bucurat de acest drept și nu a ezitat să‑l invoce atunci când a fost arestat și pus în lanțuri. Înaintea dregătorilor și a regelui, le‑a amintit că este cetățean roman și a cerut să‑i fie respectate drepturile.

El a făcut apel la cetățenia sa romană, iar această prevedere a legii a devenit, în iconomia lui Dumnezeu, un mijloc prin care Apostolul a putut continua lucrarea misionară și, în cele din urmă, a ajuns să mărturisească Evanghelia chiar în inima Imperiului Roman, unde avea să încununeze prin mucenicie întreaga sa viață de slujire.

Diferențele dintre cei doi mari Apostoli sunt bine cunoscute mai ales de cei care le‑au cercetat viața, le‑au citit scrierile și au înțeles împrejurările atât de diferite în care fiecare și‑a împlinit chemarea de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, nu i‑a ales după aceeași măsură, ci a arătat că harul poate străluci cu aceeași putere în oameni atât de diferiți, unindu‑i în aceeași lucrare mântuitoare.

Sfântul Apostol Petru era un om simplu, fără pregătirea cărturărească a lui Pavel. Era deja trecut de anii tinereții, deși nu cunoaștem cu exactitate vârsta pe care o avea atunci când a fost chemat de Mântuitorul. Cel mai tânăr dintre Apostoli avea să fie Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului, chemat să‑I urmeze încă din floarea tinereții.

Petru avea familie. Sfânta Evanghelie ne spune că Mântuitorul a intrat în casa lui din Capernaum și a vindecat‑o pe soacra sa, care era cuprinsă de friguri. Era, probabil, una dintre acele boli grele ale vremii, împotriva căreia medicina de atunci era aproape neputincioasă. Domnul a atins‑o cu puterea Sa dumnezeiască și i‑a redat sănătatea, iar după aceea a rămas în casa lui Petru, binecuvântând‑o prin însăși prezența Sa.

Și totuși, atunci când Hristos l‑a chemat, Petru a lăsat totul. A lăsat corabia, mrejele, osteneala pescarului, casa și familia, pentru a merge pe urmele Învățătorului. A părăsit cele trecătoare pentru a dobândi comoara cea nepieritoare. Pescarul de pe țărmul Mării Galileei a devenit pescar de oameni, iar simplitatea lui s‑a prefăcut, prin lucrarea harului, într‑o înțelepciune pe care lumea nu o putea oferi.

Acest om smerit a fost învățat de Însuși Hristos taine pe care nici cei mai mari înțelepți ai vremii nu le‑ar fi putut pătrunde. Deși descoperirile cele mai adânci sunt legate îndeosebi de Sfântul Ioan Teologul, ucenicul iubirii, și Petru a fost făcut părtaș unor adevăruri dumnezeiești care aveau să schimbe lumea.

Cu puțin timp înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul le‑a vorbit ucenicilor despre cele ce urmau să se împlinească: despre prinderea Sa, despre judecata nedreaptă, despre batjocură și răstignire. Atunci, cu iubirea lui fierbinte, dar încă neîntărită de harul Duhului Sfânt, Petru I‑a spus: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță, și la moarte”.

Domnul, însă, Care cunoștea adâncul inimii omenești, i‑a răspuns cu blândețe și cu durere: „Înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine”.

Petru nu putea primi un asemenea cuvânt. I se părea de neînchipuit că dragostea lui ar putea slăbi vreodată. Dar, numai după câteva zile, în curtea arhiereului, profeția Mântuitorului s‑a împlinit întocmai.

Nu un dregător, nu un soldat și nici un judecător l‑au înfricoșat, ci o simplă slujnică.

Evanghelia ne spune că Petru și‑a adus aminte de cuvintele Domnului. În acea clipă, Hristos Și‑a întors privirea spre el. Nu era o privire a osândei, ci una a iubirii care trezește conștiința. Străpuns până în adâncul sufletului, Petru a ieșit afară și a plâns cu amar.

Aceste lacrimi se aşază între înţeleptele învățături ale Evangheliei. Ele nu vorbesc doar despre durerea unei greșeli, ci despre începutul unei pocăințe care avea să dureze întreaga viață. Tradiția spune că, ori de câte ori auzea cântatul cocoșului, Petru izbucnea din nou în lacrimi, amintindu‑și de căderea sa.

Prin aceasta învățăm că și cei mai apropiați de Dumnezeu sunt oameni, supuși slăbiciunilor firii omenești. Dacă am fi îngeri, nu am cunoaște lupta și căderea. Dar omul, oricât de înalt ar ajunge, rămâne chemat la smerenie și pocăință. Tocmai de aceea nimeni nu are dreptul să se socotească mai bun decât aproapele său.

După Înviere, Hristos nu l‑a lăsat pe Petru prizonier al trecutului său. Pe țărmul Mării Tiberiadei, Domnul l‑a reașezat în ceata Apostolilor prin întreita întrebare care avea să vindece întreita lepădare.

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?”

La evrei, repetarea de trei ori a aceleiași întrebări însemna că sinceritatea celui întrebat era pusă la încercare. De aceea Evanghelia spune că Petru s‑a întristat când Domnul l‑a întrebat a treia oară.

Și atunci a rostit una dintre cele mai adânci mărturisiri: „Doamne, Tu toate le știi; Tu știi că Te iubesc”.

Nu s‑a mai sprijinit pe puterea sa, nici pe făgăduințele sale. Nu a mai spus: „Nu Te voi părăsi niciodată”, ci și‑a așezat întreaga nădejde în atotștiința și mila lui Dumnezeu, iar Domnul i‑a încredințat din nou turma Sa, arătând că pocăința sinceră îl reașază cu și mai multă putere în lucrarea harului.

După Înălțarea Mântuitorului și după Pogorârea Duhului Sfânt, Petru nu mai era același om. Pescarul simplu, fără școli și fără pretenții omenești, devenise, prin lucrarea Duhului Sfânt, un neîntrecut tâlcuitor al Scripturilor.

Predica rostită de el în ziua Cincizecimii, înaintea miilor de oameni adunați la Ierusalim, este una dintre cele mai strălucite mărturii ale acestei prefaceri dumnezeiești. În cuvintele lui răsună profeții Vechiului Testament, psalmii lui David și făgăduințele împlinite în Hristos, toate rostite cu o putere care nu putea veni din înțelepciunea omenească, ci din lucrarea Duhului Sfânt.

Cel care odinioară își arunca mrejele în apele Galileei ajunsese acum să arunce mreaja Evangheliei peste inimile oamenilor. Pescarul anonim devenise învățător al lumii întregi, iar prin cuvintele lui mii de suflete s‑au întors la Hristos.

Aceasta este una dintre cele mai mari minuni ale Cincizecimii: Duhul Sfânt a făcut din pescari Apostoli, din oameni simpli propovăduitori ai adevărului, iar din păgâni mucenici și sfinți, arătând că, acolo unde lucrează harul lui Dumnezeu, slăbiciunea omenească se preschimbă în putere, iar neputința devine începutul unei lucrări care luminează veacurile.

Acesta a fost Sfântul Apostol Petru, omul pe care Dumnezeu l‑a ridicat din slăbiciunea firii omenești până la înălțimea mărturisirii desăvârșite. Acesta este Apostolul căruia i s‑au deschis în chip minunat ușile temniței, arătând că nici lanțurile, nici zidurile, nici puterea oamenilor nu pot opri lucrarea lui Dumnezeu atunci când El hotărăște să‑Și păstreze slujitorii pentru o misiune mai mare.

Cartea Faptelor Apostolilor ne spune că, atunci când temnicerul a văzut că Petru dispăruse din închisoare, deși toate ușile erau încuiate și străjile își păzeau locurile, a fost cuprins de deznădejde și a vrut să‑și ia viața. Nu putea înțelege cum fusese cu putință ca întemnițații să dispară fără urmă. Dumnezeu trimisese pe îngerul Său, iar acolo unde lucrează puterea cerească, zăvoarele se deschid fără zgomot, lanțurile cad, iar libertatea devine o mărturie a purtării Sale de grijă.

Adus înaintea Sinedriului, cel mai puternic și mai temut for religios al vremii, a cărui autoritate era respectată chiar și de stăpânirea romană, Petru nu s‑a înfricoșat. Nu a căutat cuvinte de apărare și nici nu a încercat să‑și cruțe viața. Cu o îndrăzneală născută din harul Duhului Sfânt, a rostit cuvintele care aveau să răsune peste veacuri: „Nu putem să nu vorbim despre cele pe care le‑am văzut și le‑am auzit”.

În altă împrejurare, amintindu‑și de dumnezeiasca Schimbare la Față, avea să mărturisească iarăși că nu poate tăcea despre cele pe care le‑a văzut împreună cu Domnul pe muntele cel înalt al Taborului, unde ochii lui au contemplat, fie și pentru o clipă, slava dumnezeiască ascunsă în Trupul omenesc al lui Hristos.

Mai târziu, purtat de râvna Evangheliei, Petru a ajuns până la Roma, centrul celui mai puternic imperiu al lumii de atunci. Acolo a propovăduit cu aceeași putere pe Hristos Cel răstignit și înviat, iar predica lui a uimit cetatea. Nu și‑a ascuns niciodată căderea. Dimpotrivă, le vorbea tuturor despre propria sa lepădare, despre lacrimile pocăinței și despre mila nesfârșită a lui Dumnezeu. Le spunea că el s‑a lepădat de Domnul, dar Domnul nu l‑a lepădat pe el, ci l‑a primit din nou cu iubire și l‑a reașezat în slujirea apostolică. Astfel, viața lui întreagă a devenit o mărturie că nimeni nu este prea căzut pentru a nu putea fi ridicat de harul lui Dumnezeu și că porțile pocăinței rămân deschise tuturor.

Dacă Petru întruchipează frumusețea pocăinței și a iubirii care renaște după cădere, Sfântul Apostol Pavel este icoana convertirii desăvârșite și a puterii harului care schimbă din temelii inima omului.

Pavel era unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului său. Fusese ucenicul marelui Gamaliel, vestitul dascăl al Legii Vechi, al cărui nume era cunoscut și respectat în întreaga lume iudaică. Școala lui se afla în afara zidurilor vechiului Ierusalim, într‑un loc care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și prin multe jertfe, a ajuns mai târziu în proprietatea românilor, care au ridicat acolo o biserică, păstrând legătura dintre Țara Sfântă și neamul nostru.

În apropierea acelui loc se afla una dintre cele mai renumite școli rabinice ale vremii, iar dintre cei mai străluciți ucenici ai lui Gamaliel s‑a remarcat Saul din Tars. Era tânăr, studios, pasionat de Lege și convins că slujește lui Dumnezeu prigonindu‑i pe creștini.

Iată cât de diferite sunt căile celor doi Apostoli. Unul s‑a lepădat de Domnul și a plâns cu amar. Celălalt nu L‑a cunoscut încă pe Hristos și Îi prigonea Biserica cu un zel înfricoșător.

Înarmat cu scrisori de împuternicire primite de la mai‑marii Ierusalimului, Saul a pornit spre Damasc, unde aflase că se ascundeau numeroși creștini. Voia să‑i aresteze și să‑i aducă în lanțuri la Ierusalim.

Dar Dumnezeu îi pregătise o altă întâlnire.

În plină zi, când soarele își revărsa razele peste drumurile Damascului, o lumină infinit mai puternică decât cea a soarelui l‑a învăluit dintr‑odată. Orbit de strălucirea dumnezeiască, Saul a căzut cu fața la pământ.

Atunci a auzit glasul Celui pe Care Îl prigonise fără să‑L cunoască:

„Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”

Nevăzând pe nimeni, el a întrebat cu uimire:

„Cine ești, Doamne?”

Iar răspunsul a schimbat pentru totdeauna istoria lumii:

„Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”.

În acea clipă, Saul a înțeles că cei pe care îi persecuta erau mădularele vii ale lui Hristos și că orice lovitură îndreptată împotriva Bisericii lovește, de fapt, în Domnul Însuși.

Hristos i‑a arătat apoi ce avea de făcut. I‑a poruncit să intre în cetate, să meargă pe ulița numită Dreaptă și acolo avea să întâlnească pe slujitorul lui Dumnezeu care îl va boteza și îl va primi în sânul Bisericii.

Încă din primele zile ale noii sale vieți, Pavel a avut parte de încercări grele. Creștinii îl cunoșteau ca pe cel mai înverșunat prigonitor al lor și cu greu puteau crede că schimbarea lui era adevărată. Era firesc să se teamă. Parcă ar fi văzut venind între ei un om cunoscut toată viața pentru lupta împotriva credinței, împotriva Bisericii și a tuturor valorilor creștine. Mulți bănuiau că apropierea lui ascunde o nouă capcană.

Dar Dumnezeu avea alte planuri.

Pentru a scăpa de cei care căutau să‑l omoare, frații l‑au coborât într‑o noapte peste zidurile Damascului, într‑un coș mare, iar astfel a început lunga și neobosita lui lucrare misionară.

Nici un alt Apostol nu avea să străbată atât de multe țări, să întemeieze atâtea comunități și să lase în urmă o moștenire atât de bogată de epistole și învățături. Din câteva cuvinte rostite de Hristos pe drumul Damascului s‑a născut cea mai impresionantă misiune din istoria Bisericii.

Cu o smerenie care îl înfrumusețează și mai mult decât vasta lui învățătură, Pavel vorbește despre arătările Domnului după Înviere. El amintește că Hristos S‑a arătat Apostolilor, Mariei Magdalena, Femeilor Mironosițe și apoi la peste cinci sute de frați deodată. Iar la sfârșit adaugă despre sine cu o adâncă zdrobire de inimă:

„Și la urmă mi S‑a arătat și mie, ca unui născut înainte de vreme. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli și nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar, prin harul lui Dumnezeu, sunt ceea ce sunt”.

În aceste cuvinte se află întreaga taină a vieții sale. Pavel nu se laudă cu învățătura sa, nici cu călătoriile, nici cu minunile sau suferințele îndurate. El pune totul pe seama harului lui Dumnezeu. A înțeles că harul este puterea care ridică pe cel căzut, luminează pe cel rătăcit, întărește pe cel slab și face din prigonitor un Apostol, din vrăjmaș un mărturisitor și dintr‑un om al Legii un vas ales al lui Hristos. Aceasta este una dintre cele mai luminoase mărturii despre lucrarea harului în viața omului, în viața comunității și în însăși viața Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel și‑a încheiat, asemenea Sfântului Apostol Petru, alergarea pământească la Roma, încununându‑și întreaga viață prin mucenicie. Astfel, cei doi mari corifei ai Apostolilor, care au vestit aceeași Evanghelie pe căi atât de diferite, s‑au întâlnit în aceeași cetate și au primit aceeași cunună a mărturisirii până la sânge.

Locurile martiriului lor au devenit, încă din primele veacuri creștine, unele dintre cele mai iubite și mai cercetate locuri de pelerinaj din lume. Aș îndrăzni chiar să spun că, pentru mulți credincioși, au ajuns mai cunoscute decât unele dintre locurile sfinte ale Ierusalimului. Desigur, din perspectiva istoriei mântuirii, aceasta poate părea o nedreptate, căci nimic nu poate întrece sfințenia Golgotei, a Mormântului Domnului sau a locurilor pe care a pășit Mântuitorul. Și totuși, aceasta este una dintre acele realități ale istoriei pe care nu le putem explica pe deplin.

În schimb, putem înțelege un lucru: încă din zorii creștinismului, credincioșii au văzut în Petru și Pavel chipul iubirii desăvârșite față de Hristos. Ei au înțeles că acești doi Apostoli nu și‑au cruțat viața, nu și‑au păstrat nimic pentru ei înșiși și nu au căutat niciodată slava lumii, ci au ars asemenea unor făclii luminoase pentru răspândirea Evangheliei.

Privind la viețile lor, nu putem să nu ne întrebăm și pe noi înșine: cât cerem de la Dumnezeu și cât suntem dispuși să‑I oferim? Aproape fiecare dintre noi așteaptă binecuvântări, ajutor, sănătate, izbăvire și împlinirea dorințelor. Dar, de multe ori, oferim prea puțin din ceea ce este cu adevărat al nostru: inima, voința, timpul, dragostea și credincioșia noastră.

Aceasta este adevărata răsplată pe care Dumnezeu o pregătește celor ce Îi rămân credincioși: nu bogățiile trecătoare ale lumii, ci însăși viața cea fără de sfârșit în Împărăția Sa.

Petru, pescarul anonim din Galileea, omul simplu care nu cunoscuse școlile înalte ale vremii, dar care a învățat la școala desăvârșită a lui Hristos, este astăzi cinstit în întreaga lume creștină. În inima Romei se înalță impunătoarea bazilică ce îi poartă numele, una dintre cele mai cunoscute biserici ale creștinătății, ridicată pe locul unde și‑a mărturisit credința până la jertfa supremă.

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel este cinstit într‑o altă bazilică măreață, aproape la fel de impunătoare, așezată extra muros, adică dincolo de vechile ziduri ale Romei, pe locul unde a fost încununat prin mucenicie. Și acolo, asemenea Bisericii Sfântului Petru, se revarsă necontenit rugăciunea pelerinilor veniți din toate colțurile lumii pentru a cinsti memoria celui care a purtat Evanghelia până la marginile Imperiului Roman.

Toate acestea nu sunt decât câteva dintre nenumăratele mărturii pe care le‑am putea aduce despre cei doi mari Apostoli ai lui Hristos.

La final consemnăm cîteva cuvinte ale Marelui Pavel, atât de luminoase, încât pot deveni pentru orice creştin un program de viață

În cea de‑a doua Epistolă către Corinteni, el spune:

„Mă voi lăuda numai cu slăbiciunile mele”.

Ce cuvânt uimitor! Pavel, care a străbătut lumea cunoscută, care a întemeiat atâtea biserici, care a scris epistole nemuritoare, care a făcut minuni și a îndurat suferințe de neînchipuit, nu vorbește despre izbânzile sale. Nu își înșiră meritele și nici nu își caută admirația oamenilor. El își cunoaște neputința și vede în ea locul în care lucrează cel mai limpede puterea lui Dumnezeu.

Știm că i s‑a dat un „ghimpe în trup”, o suferință pe care Dumnezeu a îngăduit‑o pentru ca Apostolul să nu se înalțe cu mintea. Cei care i‑au cercetat viața spun că a purtat o boală grea, însoțită de suferințe cumplite. Dar Pavel nu s‑a răzvrătit niciodată. Dimpotrivă, mulțumea lui Dumnezeu pentru toate și înțelegea că tocmai în slăbiciunea omului se arată cel mai limpede puterea harului dumnezeiesc.

De aceea putea spune cu deplină sinceritate:

„Iar mie să nu‑mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Și adăuga cu aceeași smerenie:

„Chiar dacă mă voi lăuda, nu voi fi fără de minte, căci voi spune adevărul”.

Dintre cuvintele sale rămâne cu deosebită forţă mărturisitoare acela pe care îl scrie ucenicului său Timotei: „Vrednic de crezare este cuvântul și de toată primirea, că Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”.

Observați smerenia Apostolului. Nu spune că cel mai mare păcătos este aproapele său, fratele său, vecinul său, colegul său ori vreun vrăjmaș. Nu caută vina în ceilalți și nu își zidește propria dreptate pe căderile altora. Își îndreaptă privirea spre propria inimă și se socotește pe sine cel dintâi dintre păcătoși.

Dacă un asemenea om, luminat de har, împodobit cu atâtea virtuți și încununat cu atâtea osteneli, a putut rosti asemenea cuvinte despre sine, cu cât mai mult se cuvine nouă să ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie, cu pocăință și cu conștiința propriilor neputințe.

Cât de profunde sunt cuvintele lăsate de Sfinții Apostoli Petru și Pavel! Unul ne învață că nici cea mai dureroasă cădere nu este mai mare decât iubirea lui Hristos, iar celălalt ne arată că nici cel mai înverșunat prigonitor nu este dincolo de puterea harului dumnezeiesc. Amândoi mărturisesc că Dumnezeu ridică pe cel smerit, întărește pe cel slab și face din oameni obișnuiți Apostoli ai Împărăției Sale.

Acestea sunt doar câteva gânduri din nesfârșita bogăție duhovnicească pe care o moștenim de la cei doi mari corifei ai Apostolilor, Sfinții Petru și Pavel.