Soarele și norul Taborului sau mai bine de cincizeci de ani sub strălucirea Schimbării la Față

Cine poate înțelege, fie și în parte, bucuria ucenicilor care au urcat împreună cu Domnul pe muntele cel înalt, descris în Evanghelie și identificat încă din vechime de tradiția creștină cu Taborul, poate înțelege și ce înseamnă să petreci mai mult de jumătate de veac într-un asemenea loc al descoperirii dumnezeiești. Acolo unde cerul pare mai aproape de pământ, iar lumina Schimbării la Față continuă să strălucească peste veacuri, fiecare zi devine o tainică întâlnire cu frumusețea Împărăției lui Dumnezeu.

Dincolo de încercările, tulburările și schimbările prin care au trecut comunitățile creștine din acea parte a lumii, părintele Ilarion și-a legat întreaga existență de mărturisirea Evangheliei și de bucuria pe care au cunoscut-o odinioară cei trei ucenici aleși: Petru, Iacob și Ioan. Pe culmea Taborului, li s-au alăturat Moise și Ilie, cei doi mari iubitori ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care în vremurile de demult au dorit să contemple slava dumnezeiască. Moise a urcat pe Sinai, învăluit de nor și de focul prezenței divine, iar Ilie a cunoscut apropierea lui Dumnezeu în adierea lină și tainică de la Horeb, în apropierea locului unde fuseseră dăruite lumii poruncile vieții.

Între lumina Sinaiului și zefirul Horebului, între norul slavei și strălucirea necreată a Taborului, și-a petrecut viața arhimandritul Ilarion, egumen al mănăstirii ortodoxe a Schimbării la Față de pe Muntele Tabor și, în ultimii ani, membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. Viața sa poate fi privită ca o lungă și statornică veghe asupra locului unde Hristos a descoperit, pentru o clipă, slava Sa dumnezeiască înaintea ucenicilor.

Arhimandritul Ilarion a ajuns la Ierusalim în anul 1966. Venea din Kerkyra, cunoscută și sub numele de Corfu, o insulă binecuvântată de prezența unor mari odoare ale Ortodoxiei. Copilărise în ambianța plină de har a moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, și ale împărătesei Teodora, apărătoarea sfintelor icoane. În acel univers duhovnicesc, în care clopotele bisericilor se împleteau cu mireasma rugăciunii și cu pilda viețuirii monahilor și a monahiilor care își închinau viața lui Dumnezeu, a deprins încă din tinerețe dragostea pentru cele sfinte și dorul după o slujire înaltă.

Inspirat de aceste învățături și luminat de exemplul celor pe care îi întâlnise în copilărie, și-a îndreptat pașii spre Țara Sfântă, alăturându-se unei generații de tineri greci care vedeau în Locurile Sfinte nu doar un spațiu al pelerinajului, ci o chemare a întregii vieți. Din insulele și ținuturile Greciei veneau mulți astfel de tineri: din Samos, din Hios, Creta, Rodos și din alte locuri binecuvântate ale Eladei. Purtați de aceeași sete după Dumnezeu și de aceeași dragoste pentru Evanghelie, au ales să-și închine anii tinereții și întreaga lor existență slujirii lui Hristos.

Mulți dintre acești fii ai Bisericii s-au dovedit vrednici următori ai Apostolilor, purtând cu credincioșie responsabilitățile slujirii bisericești. Unii au rămas smeriți nevoitori în mănăstiri, alții au fost chemați la slujiri înalte, însă toți au avut aceeași dorință: să păstreze nestinsă candela credinței și să mărturisească lumina Evangheliei în locurile în care Dumnezeu i-a așezat.

Între aceștia se numără și arhimandritul Ilarion, a cărui viață s-a desfășurat timp de mai bine de cincizeci de ani sub soarele Taborului și sub norul luminos al Schimbării la Față, unde memoria Apostolilor și strălucirea prezenței lui Hristos continuă să umple sufletele de uimire și nădejde. Prin statornicia sa, prin slujirea sa discretă și prin dragostea față de Locurile Sfinte, a devenit unul dintre acei păstrători ai luminii care, fără zgomot și fără căutarea slavei omenești, au lăsat ca viața lor să fie o prelungire a mărturiei de pe muntele cel sfânt.

După câțiva ani de ucenicie și ostenli în cadrul Patriarhiei Ierusalimului, părintele Ilarion a fost trimis pe Muntele Tabor, unde avea să-și lege pentru totdeauna numele de una dintre cele mai importante lucrări de înnoire duhovnicească și materială din Țara Sfântă. Ceea ce a găsit acolo în anul 1970, când a ajuns pentru prima dată, cu greu poate fi descris în cuvinte. Urmele timpului, ale războaielor și ale numeroaselor încercări prin care trecuse acel ținut se vedeau pretutindeni. Așezământul purta rănile unor vremuri de îndelungă tulburare, ale conflictului din anul 1948 și ale tensiunilor repetate dintre comunitatea creștină și populația musulmană majoritară din zonă. Zidurile fremătau de suferință, iar locul care odinioară fusese martor al slavei dumnezeiești avea nevoie de mâini harnice, de inimă statornică și de multă credință pentru a renaște.

În acei ani, părintele Ilarion nu s-a îngrijit doar de mănăstirea încredințată lui. Vreme îndelungată - slujind sub păstorirea a nu mai puțin de cinci patriarhi ai Ierusalimului - și-a extins grija părintească și asupra comunității ortodoxe dintr-un sat aflat în apropiere. Timp de treizeci și șase de ani a fost pentru acei credincioși preot, duhovnic, sfătuitor și sprijin neclintit. I-a însoțit cu rugăciunea sa în toate momentele vieții pământești: de la botez și logodnă până la cununie și înmormântare, fiind alături de oameni în ceasurile lor de bucurie și încercare. Cu răbdare și dragoste, i-a îndrumat să-și păstreze credința moștenită de la părinți și bunici, să rămână statornici în Ortodoxie și să urmeze pilda celor care, de-a lungul istoriei adesea zbuciumate a Bisericii Ierusalimului, au slujit lui Dumnezeu cu fidelitate și curaj.

Însă lucrarea care avea să-i încununeze ostenelile s-a desfășurat mai ales în ultimele decenii ale vieții sale. Cu o energie rară și o dragoste neobosită pentru locul Schimbării la Față, părintele Ilarion s-a dedicat trup și suflet înnoirii așezământului ortodox de pe Tabor. Ceea ce a realizat poate fi numit, fără exagerare, o adevărată rectitorire a mănăstirii și a locului.

Biserica centrală a fost restaurată cu grijă atât la exterior, cât și la interior, fiind împodobită cu o pictură de mare frumusețe, care redă într-un limbaj al culorilor lumina și taina muntelui sfânt. Clădirile monahale au fost renovate, spațiile de primire a pelerinilor au fost refăcute, iar întregul complex a primit o nouă înfățișare, întărindu-și caracterul de loc al rugăciunii și al întâlnirii cu Dumnezeu. Piatră cu piatră, zid cu zid, așezământul a fost readus la demnitatea pe care o cere memoria unui spaţiu sfânt.

Ca o încununare a acestei jertfelnice lucrări, părintele Ilarion a împlinit și un proiect care părea aproape imposibil. În Austria a fost turnat un clopot uriaș, de cincisprezece tone, destinat Muntelui Tabor. Drumul lui până în Țara Sfântă a fost el însuși o adevărată aventură: transportat pe mare până în portul Haifa și apoi urcat cu mari eforturi pe culmea muntelui, clopotul a fost așezat în locul pregătit, devenind una dintre podoabele așezământului...

De atunci, glasul său puternic și solemn răsună peste văi și peste așezările din împrejurimi, vestind începutul sfintelor slujbe și chemând oamenii la rugăciune. Sunetul lui se revarsă peste creștini și necreștini deopotrivă, asemenea unei mărturii că lumina Taborului nu s-a stins. El amintește tuturor că pe acest munte, unde Hristos Și-a descoperit slava înaintea ucenicilor, rugăciunea continuă neîntrerupt, iar credința este păstrată și trăită de cei care, asemenea părintelui Ilarion, și-au făcut din slujirea lui Dumnezeu însăși rațiunea existenței lor.

Am avut binecuvântata bucurie să-l întâlnesc de multe ori, atât în pelerinajele pe care le-am făcut în Țara Sfântă, cât și în vremea slujirii mele la Ierusalim. Chipul său luminos, privirea și bunătatea cu care își întâmpina oaspeții au rămas adânc întipărite în memoria tuturor celor care i-au trecut pragul. Nu pot uita căldura cu care ne primea de fiecare dată, răgazul pe care ni-l oferea cu generozitate, paharul de apă dăruit cu dragoste și cafeaua pregătită adesea chiar de mâinile sale, cu simplitatea și noblețea specifice marilor slujitori ai lui Dumnezeu.

În multe rânduri, asemenea unui părinte al Evangheliei, pregătea masa pentru pelerini și pentru oaspeți, așezând înaintea lor nu doar bucate alese, ci și ceva mult mai prețios: ospitalitatea inimii. Cei care au fost primiți la masa sa își amintesc nu doar gustul hranei, ci mai ales atmosfera de pace, de bucurie și de comuniune care învăluia totul. Era una dintre acele întâlniri rare în care omul simțea că este primit nu într-o simplă mănăstire, ci într-o familie duhovnicească.

Dintre numeroasele sale virtuți, cele care rămân ca un adevărat testament pentru generațiile viitoare sunt dragostea pentru slujire și statornicia în împlinirea acesteia. Șaizeci de ani de ascultare în Patriarhia Ierusalimului, în împrejurări adesea dificile și departe de orice comoditate, precum și peste cincizeci de ani de slujire neîntreruptă la Sfântul Altar constituie, prin ele însele, o mărturie grăitoare. Acești ani îndelungați vorbesc fără nevoie de explicații suplimentare, fiind ani transformați în dar de neîncetată rugăciune, jertfă și credincioșie.

La acestea se adaugă ascultarea exemplară față de patriarhii Ierusalimului și față de mitropoliții Nazaretului, o ascultare care descoperă una dintre cele mai frumoase virtuți ale tradiției filocalice. Într-o vreme în care independența este adesea confundată cu libertatea, părintele Ilarion a arătat că adevărata libertate se naște din smerenie, din încredere și din slujirea făcută fără împotrivire și fără căutarea propriei voințe. El a păstrat o moștenire duhovnicească pe care mulți dintre oamenii Bisericii de altădată au întruchipat-o și au transmis-o ca pe o lumină celor care le-au urmat.

Îmi amintesc de una dintre slujirile la care am participat alături de Patriarhul Ierusalimului și de ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului, precum și ai altor Biserici Ortodoxe surori, cu prilejul praznicului Schimbării la Față a Domnului. Răspunzând invitației arhimandritului Ilarion, am ajuns pe Tabor încă din ajunul sărbătorii. Muntele era cuprins de o liniște sfântă care precede marile praznice, iar atmosfera locului parcă retrăia lumina și taina care au învăluit odinioară culmea sfântă.

Am participat la slujbele premergătoare sărbătorii, iar apoi la agapa frățească desfășurată în prezența Mitropolitului Chiriac al Nazaretului. În cadrul acelei întâlniri, am avut prilejul unei mărturisiri care m-a impresionat. După mai bine de douăzeci de ani de la participarea sa la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, mitropolitul și-a amintit cu uimire de trecerea timpului de la acele zile binecuvântate.

El fusese unul dintre însoțitorii Arhiepiscopului de Neapolis, Irineos, cel care avea să devină mai târziu Patriarh al Ierusalimului. Cu aceeași convingere pe care o avea și după două decenii, mărturisea că nicăieri în lume nu văzuse atât de mult popor și o organizare impresionantă precum cea întâlnită la Catedrala Mitropolitană din Iași, în ziua de 14 octombrie 1992. Despre acea experiență am vorbit îndelung în cadrul întâlnirii noastre, iar arhimandritul Ilarion a fost martor și părtaș al acelor amintiri pline de lumină.

Poate una dintre cele mai frumoase lecții pe care le-a lăsat celor din jur a fost felul în care privea oamenii. Îmi amintesc cuvintele maicilor care i-au fost aproape și propriile mele observații din anii în care l-am cunoscut: părintele Ilarion nu judeca pe nimeni.

Se întâmpla uneori ca în preajma sa să se iște discuții despre diferite persoane, cunoscute sau necunoscute obștii de pe Tabor. Oamenii își exprimau păreri, făceau aprecieri sau comentarii, așa cum din păcate se obișnuiește pretutindeni. Atunci părintele întrerupea ferm firul conversației și rostea câteva cuvinte simple, care veneau dintr-o adâncă experiență duhovnicească: „Nu este al nostru a judeca. Judecata este a lui Dumnezeu.”

În această scurtă afirmație se ascundea întreaga sa înțelegere a vieții creștine. Era rodul unei existențe petrecute în apropierea Sfântului Altar, sub lumina Taborului și în școala smereniei. Nu căuta să cântărească neputințele oamenilor, ci să le lase în mâinile Celui care cunoaște inimile tuturor. De aceea, poate, cei care l-au cunoscut își amintesc mai întâi de bunătatea lui, de răbdarea lui și de o pace lăuntrică pe care numai oamenii care au învățat să nu judece pe nimeni o pot răspândi în jurul lor asemenea unei binecuvântări tăcute.

Atunci când am rămas să particip la Sfânta Liturghie săvârșită în timpul nopții, în curtea mănăstirii de pe Muntele Tabor, mărturisesc că purtam în suflet o discretă urmă de neîncredere. Se vorbea cu stăruință despre apariția norului din noaptea praznicului Schimbării la Față, iar numeroasele mărturii ale pelerinilor și ale slujitorilor locului evocau acest moment cu o convingere care depășea simpla relatare a unui fapt obișnuit.

Atmosfera era fierbinte, atât la propriu, cât și la figurat. Aerul nopții păstrase arșița zilei, iar cerul se întindea deasupra muntelui limpede și senin, fără cea mai mică urmă de nor. Privind în jur, mintea mea căuta explicații, iar în inimă se ridicau întrebări. Poate era puțina mea credință, poate era sărăcia înțelegerii lucrurilor duhovnicești, acea neputință omenească de a pătrunde tainele pe care Dumnezeu le descoperă când voiește și cui voiește.

Și totuși, după cântarea Axionului, când nimic nu părea să vestească o schimbare, s-a petrecut ceea ce mulți descriseseră înaintea mea. Pe neașteptate, în liniștea nopții și în căldura care încă învăluia muntele, și-a făcut apariția norul despre care vorbeau mărturiile și consemnările pelerinilor. Nu era doar un nor zărit la orizont sau o simplă schimbare a vremii. O răcoare binefăcătoare a coborât peste întreaga culme, iar picături de apă se așterneau pretutindeni, pe pietrele curții, pe arborii din jur și chiar pe mașina cu care aveam să coborâm mai târziu spre Ierusalim.

A fost unul dintre acele momente în care omul înțelege că există realități care nu pot fi cuprinse deplin nici prin explicații, nici prin argumente, ci doar prin smerita acceptare a faptului că Dumnezeu lucrează în chipuri care depășesc măsura înțelegerii noastre. Pentru o clipă, parcă ceva din norul luminos al Taborului, care i-a umbrit odinioară pe Apostoli, și-a revărsat taina și asupra noastră.

Într-o asemenea atmosferă de rugăciune și de taină a trăit arhimandritul Ilarion aproape întreaga sa viață. Și-a închinat toate puterile slujirii Mântuitorului Hristos, împodobind locul Schimbării la Față și slujindu-l cu o dăruire rar întâlnită. Câtă vreme sănătatea i-a îngăduit, în fiecare noapte, înainte de ivirea zorilor, săvârșea Sfânta Liturghie. Ani la rând a stat înaintea Sfântului Altar aproape singur, cu puținele excepții ale marilor praznice și, mai ales, ale sărbătorii Schimbării la Față, când Taborul devenea loc de întâlnire pentru ierarhi, clerici și mulțime de pelerini.

I-a primit pe toți cu aceeași bunătate și cu o inimă largă. De multe ori, personalul era puțin, iar responsabilitățile numeroase. Povara grijilor administrative, a slujbelor, a pelerinilor și a întreținerii unui asemenea așezământ ar fi copleșit pe mulți. El însă a purtat toate aceste sarcini cu o bucurie liniștită, aproape negrăită, ca și cum slujirea ar fi fost însăși trăirea și nădejdea sufletului său.

În ultimii treizeci de ani ai vieții sale, aproape că nu a părăsit niciodată mănăstirea. Cobora de pe Tabor doar atunci când era chemat la Patriarhia Ierusalimului, la marile sărbători sau la lucrările Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, în care a fost cooptat de Patriarhul Teofil al III-lea. Patriarhul îl cunoștea îndeaproape și l-a prețuit după măsura unei lucrări săvârșite în tăcere, cu jertfelnicie și credincioșie. Aceeași prețuire i-au arătat-o și preoții, monahii și pelerinii care i-au trecut pragul, oameni veniți din toate colțurile lumii pentru a se închina pe muntele unde Hristos Și-a descoperit slava.

În mod aparte, numeroși credincioși din România au rămas legați sufletește de părintele Ilarion și de mănăstirea sa. Mulți dintre ei au contribuit după puterile lor la înfrumusețarea așezământului și la susținerea lucrărilor importante desfășurate aici în ultimele decenii, devenind părtași la această operă de înnoire și de mărturisire a credinței.

Astăzi, în apropierea bisericii pe care a rectitorit-o cu atâta dragoste și a mănăstirii pe care a readus-o la frumusețea ei de odinioară, arhimandritul Ilarion își doarme somnul așteptării. Din ziua de 19 iunie 2026, odihnește în umbra binecuvântată a Taborului, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale.

Așteaptă acum ceasul trâmbiței celei de apoi și întâlnirea deplină cu Domnul pe Care L-a slujit cu rară credincioșie. Așteaptă bucuria pe care au cunoscut-o odinioară Petru, Iacob și Ioan, atunci când pe muntele cel înalt au văzut, atât cât a fost cu putință firii omenești, strălucirea slavei dumnezeiești a lui Hristos.

Iar pentru odihna unui asemenea slujitor cu greu s-ar putea găsi un loc mai potrivit decât Taborul însuși - muntele luminii, al norului sfânt și al descoperirii dumnezeiești.

Acolo unde și-a petrecut viața privind spre cer, acolo a rămas și după trecerea sa la cele veșnice, în așteptarea Zilei celei neînserate, când va contempla fără sfârșit, în Împărăția lui Dumnezeu, lumina pe care a slujit-o cu toată ființa sa.