Ştefan cel Mare la Putna

Am mai vorbit în această rubrică despre deosebitele fapte de cultură care se înfăptuiesc în nordul ţării, în cadrul Centrului de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare“ al Sfintei Mănăstiri Putna, asupra căruia îşi pune amprenta părintele stareţ arhim. Melchisedec, sprijinit îndeaproape de profesorii Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Recent, sufletele ne-au fost mângâiate şi spiritul ne-a fost înălţat de un al treilea volum din „Analele Putnei“, în care se regăsesc majoritatea comunicărilor care au fost prezentate în cadrul celui de-al treilea dintre „Colocviile Putnei“, desfăşurat în zilele de 9-11 iulie 2006.

O altă iniţiativă, deosebită, a fost dusă la bun sfârşit: tipărirea, în format uşor manevrabil, la îndemâna oricui, a unui triptic ştefanian, în care au fost incluse contribuţii mai vechi sau mai noi - îndeobşte greu accesibile. În primul volum din „Cuvinte despre Ştefan cel Mare“ figurează: „Cuvânt de îngropare“ de ierodiaconul Gherasim Putneanul, compus la 1770, „Cuvântarea festivă“ rostită de A. D. Xenopol la serbarea naţională din 1871 şi „La centenarul al IV-lea al morţii lui Ştefan cel Mare“ de Dimitre Onciul (1904). Ia să vedem ce ne spun editorii (Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei) despre acest prim grupaj:

„Toate cele trei produse oratorice, elaborate într-o continuitate de eforturi, arată ce a însemnat, de fapt, Ştefan cel Mare pentru români în general, şi nu numai pentru aceia care locuiesc la răsărit de Carpaţi, dincoace sau dincolo de Prut. Nicicând, până în zilele noastre, vreun cărturar, vreun patriot, vreun gânditor român nu a găsit, în vocabularul său, cuvinte de osândă pentru acest personaj al istoriei noastre, ci din contra: ori de câte ori a fost de indicat un reper în trecutul românesc, identificarea lui a venit de la sine - Ştefan cel Mare. În 1905, N. Iorga îl numea, fără echivoc, «românul cel mai mare şi mai deplin, pe care ni l-a hărăzit soarta». Două decenii mai târziu, în 1924, după ce România îşi reîntregise hotarele istorice, în cadrul unei anchete publicate în «Săptămâna muncii intelectuale şi artistice», la întrebarea referitoare la cea mai mare personalitate a neamului românesc din trecut, răspunsurile au fost: 1. Ştefan cel Mare; 2. Alexandru Ioan Cuza; 3. Tudor Vladimirescu. Apoi, în 1941, la vreme de cumpănă, istoricul P. P. Panaitescu scria, în închisoarea unde fusese trimis pentru ideile sale politice: «Dacă o personalitate a fost vreodată reprezentativă pentru ţară, atunci, desigur, Ştefan a fost aceea. Destinul unui neam este, de obicei, împlinit de mari forţe anonime şi rareori de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din Moldova»“.

Al doilea volum, care poartă acelaşi titlu, înglobează trei texte de secol XX, ale unor exilaţi români (dar de marcă): „Spiritul de cruciadă: Ioan Corvin şi Ştefan cel Mare“ de Mircea Eliade, „Ştefan cel Mare“ de Emil Turdeanu şi „Ştefan cel Mare. Ultimul dintre cruciaţi“ de Faust Brădescu, acesta din urmă în premieră românească. Spicuim:

„Aceste texte demonstrează că şi în perioadele cele mai grele ale veacului al XX-lea, Ştefan cel Mare a fost, pentru români - şi mai ales pentru cei desţăraţi, indiferent de orientarea lor politică - un reper, unicul reper, capabil să concentreze toate energiile şi să simbolizeze toate speranţele. Astfel, studiile din volumul de faţă se vădesc a fi într-o continuitate perfectă faţă de cuvântările rostite la Mănăstirea Putna în alte vremuri grele, când tot în Ştefan cel Mare românii căutaseră şi găsiseră izvorul de putere şi de nădejde“.

Al treilea volum îl constituie „Pomenirea lui Ştefan cel Mare“ de N. Iorga, în care savantul urmăreşte modul în care poporul român l-a sărbătorit pe voievodul moldovean în 1904, atât între graniţele de pe vremea aceea, cât şi în afara lor, culminând, fireşte, cu întâlnirea de la Putna. Constatarea istoricului: „Vedeai bine că ei simt firea cu totul deosebită a acestei serbări, cum nu mai fusese niciodată una şi cum se va vedea iarăşi numai după ce nici unul dintre cei de astăzi nu va mai fi în viaţă, peste o sută de ani, la 2004, când se vor împlini de la moartea lui Ştefan o jumătate de mie de ani“, pentru a continua: „Iar dacă vom fi răi şi neînţelegători şi fără priinţă unul către altul şi fără iubire pentru lumina minţii prin care se dobândesc toate, plângerea de apoi va fi mai rea decât cea de acum şi în ziua de 2 iulie 2004 nu vom cuteza a mai sta înaintea străbunului, care-şi va întoarce faţa de la noi“.