Stereotipuri româneşti în două filme de gen

Toamna cinematografică românească se anunţă destul de bogată. Debutul îl fac două filme de entertainment: comedia America, venim!, primul lungmetraj al prolificului realizator de telenovele Răzvan Săvescu, şi drama cu accente de film noir şi mistery Cripta de Cornel Gheorghiţă, cunoscut pentru road-movie-ul cu accente meditativ-mioritice Europolis (2010).

Realizate după toate reţetarele succesului, cele două premiere au mari şan­se (în cazul unei promovări sus­ţinute) să cucerească un public larg şi divers, dar şi să reconfirme capacitatea cinema­to­gra­fiei româneşti de a se maturiza şi cristaliza pe genuri şi subgenuri, depăşind etapa răsunătoare, dar juvenil-autoscopică şi, de aceea, instabilă a Noului Val.

America, venim! se înscrie per­fect în genul comediilor de vă­zut cu toată familia. Filmul este o versiune românească a visului american, vis trăit de o trupă de actori de provincie, aflaţi pentru prima dată în tur­neu peste ocean. Umorul agreabil şi bine dozat, ritmul sus­ţi­nut şi optimist, ca şi naturaleţea şi fervoarea jocului actorilor (în frunte cu strălucitoarea Tania Popa, dar şi cu Mihai Călin, Gheor­ghe Ifrim, Ion Sapdaru) scuză situaţiile uşor stereotipe şi conflictele cam laxe şi previzi­bile, din care regizorul-scenarist Răzvan Săvescu, cu siguranţă profesională, îşi croieşte road-movie-ul. Un singur lucru lip­seşte: autoironia, panaceul sal­vator al conjuncturilor neori­gi­nale şi al mizelor narative co­mu­ne, salvabile prin nuanţă şi inteligentă autoreferenţialitate, atât de esenţiale în comedie.

La prima vedere, sumbrul şi claustrofobul Cripta, după un scenariu al francezului Jean Samouillan, s-ar afla în totală opoziţie cu extrovertita comedie despre visul american. Thrille­rul psihologic al lui Cornel Gheor­ghiţă urmăreşte chinurile unui om de afaceri francez (interpretat de Serge Riaboukine, într-un cvasi-one-man-show) de a evada din incinta unui imobil părăsit dintr-o staţiune montană românească, în care a rămas claustrat din greşeală. Ce l-a adus în bătrânul Herculane, din care nu vedem nici un reper turistic recognoscibil, şi care apare ca un melanj dintre cas­te­lul kafkian şi cel al lui Dracula? Ambiţiosul proiect de renovare a unei clădiri, în subsolul căreia acesta descoperă o antică frescă romană (reprezentând un ban­chet patrician), pe care o incendiază pe ascuns, spre a uşura formalităţile de obţinere a auto­rizaţiei de construcţie. Încarce­rarea fatidică într-un spaţiu aparent inofensiv, dar animat de vecini nebinevoitori (bătrâne blajine, dar cinice, copii rău­tă­cioşi, amanţi vicioşi), cunoscători de franceză, dar care refuză cu toţii să apese pe clanţa salvatoare, ce se deschide doar din exterior, e un fel de „pedeapsă a zeilor“ - încearcă timid să insinueze filmul, dar tocmai aceas­tă timiditate este şi „păcatul“ său. Cu aportul substanţial al direcţiei de imagine (Dorian Drăgoi), ce desfăşoară o subtilă poezie a clarobscurului, şi a scenografiei (Mihnea Tăutu), ce construieşte un topos domestic misterios, cu false piste salvatoare în toate direcţiile spaţiului - departamente artistice a căror pondere e aproape mai mare decât cea a interpretării, Gheor­ghiţă realizează un reuşit film gotic de atmosferă, amintind formal de Spider al lui Steven So­derbergh. Numai că ironia destinului şi spiritul punitiv - ingrediente tipice ale genului - sunt mai degrabă prezente intelectual decât senzorial-psihologic, nefiind suficient integrate în atmosfera şi cazuistica filmului. Singura secvenţă onirică (sau ireală), cea dinspre final, în care „spectrul benchetuitorilor romani“ iese din frescă, cinic-vindicativ, fără a deturna, însă, fluxul acţiunii, ci probabil doar pentru a-i divulga resorturile, nu se integrează în planurile na­rative şi emoţionale ale filmului.

Chiar dacă net diferite ca gen, structură şi abordare, ambele premiere sunt construite pe complexele românilor (pozitive, respectiv negative) faţă de Occident. Dacă filmul lui Răz­van Săvescu vorbeşte, în termeni jovial-idilici, despre Ame­ri­ca în ochii românilor şi românii în ochii americanilor (din perspectiva bogătaşei excentrice, poreclite Cruela), Cripta vor­beş­te, în termenii unei duble idio­sincrazii de filianţie gotică, despre România în ochii fran­ce­zi­lor şi francezii în ochii ro­mâ­ni­lor. Prezentarea nerealistă din punct de vedere etno-cultural a românilor (în realitate, nicicând xenofobi) nu e un păcat în iconomia filmului, aceasta înscriindu-se în trăsăturile de tip kafkian sau în mitul urbanizat al lui Dracula. Iar în ce măsură delictul la patrimoniul cultural na­ţio­nal, declanşator al conflictului (care are în spate cazuri reale relativ recente, animate chiar de investitori francezi), este tratat anecdotic-conjunctural ori, dimpotrivă, susţine o gravă în­căr­că­tură morală, legată de tema res­ponsabilităţii, autorii filmului nu ne lasă să înţelegem. E bine, e rău? E bine, câtă vreme stilistic filmul stă în picioare. Şi stă. E rău, în măsura în care dincolo de stilistică, sensul de adâncime trădează un insuficient control auctorial al temei abordate. Dar asta se întâmplă numai la filmele mari...