Sub mantia rugăciunii - o galerie dedicată marilor duhovnici ai Mănăstirii Pasărea

La Mănăstirea Pasărea, pe aleea care duce spre biserică, asemenea unei cărări a inimii ce tânjește după împărtășirea cu cele cerești, sunt așezate, spre aducere aminte și cinstire, chipurile unor duhovnici care au slujit cu smerenie în această vatră monahală din apropierea cetății Bucureș­tiului.

Fiecare fotografie pare să păstreze în tăcerea ei o poveste sfântă, o viață dăruită în slujba Celui de Sus. Acești duhovnici sunt făclii ale dumnezeieștii iubiri, care au ars tainic înaintea Domnului, luminând calea celor care au căutat cuvânt de folos și alinare sufletească. În ochii lor, prinși pentru veșnicie în aceste chipuri, se citește o blândețe care inspiră sufletele trecătorilor, o înțelepciune tăcută care vorbește inimii mai mult decât cuvintele rostite. Nu toți lucrătorii viei de la Pasărea privesc călătorii, căci unii dintre ei nu au lăsat în urmă vreo fotografie - semn, poate, al unei smerenii adânci, ce a ales să rămână ascunsă lumii -, deși în documentele vechi ale mănăstirii se păstrează ca o comoară multe nume și cuvinte ale duhovnicilor care s-au ostenit în Ogorul Domnului, vreme de peste două veacuri, de când vatra de rugăciune și nevoință străjuiește, ca un far duhovnicesc, pe malul lacului Pasărea. Părinții nevăzuți rămân în amintirea, rugăciunile înălțate către Dumnezeu și pacea ce încă plutește prin chiliile în care s-au nevoit.

În vecinătatea pădurii tainice, cu nume grăitor: Pustnicu, timpul pare să curgă altfel, mai încet, mai curat, cu mai multă răbdare, ca și cum fiecare clipă ar fi binecuvântată de rugăciunile celor care au sihăstrit cândva în aceste locuri. Vântul care șoptește prin crengile copacilor poartă încă ecoul psalmilor cântați în zori, iar umbra bisericii se întinde ca o îmbrățișare blândă peste toate.

Chiar și înainte de întemeierea propriu-zisă a mănăstirii, care de curând a împlinit două veacuri de existență binecuvântată, se știe, din mărturiile locului și ale celor care viețuiesc aici, că ținuturile au fost sfințite de pașii tainici ai pustnicilor și ai sihaștrilor. Toponimele din împrejurimi poartă ecoul rugăciunilor neîncetate, iar monahiile care trăiesc de mulți ani în această vatră păstrează, asemenea unor candele aprinse, memoria nevăzută a trăitorilor pustiului. Pasul devine mai molcom pe cărările de pământ bătătorit de sihaștri, iar inima se deschide firesc către o pace pe care lumea pare să o fi uitat.

Frunzele șoptesc povești vechi, de când primii pustnici au ales să-și așeze colibele la umbra copacilor bătrâni, căutând, în singurătatea depărtată a pădurii, un loc mai aproape de Dumnezeu. Lacul Pasărea oglindește în apele liniștite cupolele bisericii, ca într-o rugăciune tăcută care se ridică din adâncuri spre cer, amintind de cuvintele psalmistului: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne”.

Închinătorii și pelerinii apropiați mănăstirii simt, chiar și dintr-o simplă ima­gine sau fotografie, taina lucrării celor care au fost înaintași întru Hristos, iar imaginile devin ferestre către o lume a harului, a jertfei și a tăcerii roditoare.

Privirea care se oprește cu evlavie asupra acestor chipuri este o întâlnire peste veacuri, o comuniune tăcută în care sufletul năzuitor simte că nu este singur pe calea spre Dumnezeu. Alții, cu inimă căutătoare, pot adânci sensul celor înfățișate într-o galerie de suflet, organizată în anul pe care Biserica Ortodoxă Română l-a închinat marilor părinți duhovnicești - stâlpi ai credinței și călăuze spre Împărăție.

Fiecare fotografie devine astfel o invitație la cunoașterea nu doar a numelui și a vremii în care au trăit acești părinți, ci mai ales a roadelor duhovnicești pe care le-au lăsat în urmă. Un astfel de demers, mai mult decât un simplu gest de comemorare, poate constitui un exemplu viu pentru alte vetre monahale ale țării, precum și pentru parohiile care nu-și uită rădăcinile duhovnicești. În vremea noastră, când multe amintiri se pierd în uitare, iar legătura cu trecutul se subțiază, astfel de inițiative devin punți de lumină care leagă generațiile, păstrând vie flacăra tradițiilor sfinte. Este o lucrare de dragoste și recunoștință, care vorbește despre respectul pentru cei care ne-au precedat în credință și despre dorința de a transmite mai departe, ca pe o comoară, experiența lor duhovnicească.

Doresc, așadar, să așez câteva gânduri alături de fotografiile care vorbesc de la sine, icoane ale unei slujiri tainice, din care izvorăsc pacea, lumina și nădejdea.

Unul dintre părinții evocați în această galerie a aducerii aminte este Amfilohie Iordănescu, un nume cunoscut mai ales în lumea iubitorilor de muzică bisericească, care evocă melodii sfinte și psalmi cântați cu evlavie, rugăciuni ridicate la cer ca tămâia înmiresmată. El a fost dascăl de cântare psaltică și luminător pentru mulți tineri la începutul veacului al XX-lea, în cadrul unei școli care a funcționat în incinta Mănăstirii Cozia, loc de nevoință, dar și de formare duhovnicească și artistică. Originar din satul Afumați, județul Ilfov, Amfilohie a fost în tinerețe cântăreț la cunoscuta biserică Lucaci din Capitală, unde și-a plecat inima spre frumusețea slujirii liturgice. După moartea soției, a ales calea renunțării depline, retrăgându-se pe Valea Oltului, în liniștea adâncă a Mănăstirii Cozia, unde a îmbrăcat haina monahală. Acolo a fost atât ucenic al tăcerii și al ascultării, cât și dascăl al cântării bisericești, învățând pe mulți tineri, dar și pe unii monahi, să aducă slavă lui Dumnezeu prin psalmodie curată și cuget smerit. În chiliile răcoroase de la Cozia, glasul său pătrundea ca o rază de lumină, iar învățătura lui se împletea firesc cu pilda unei vieți trăite în smerenie și cucernicie. Mai apoi, prin rânduiala proniei divine, a fost transferat ca preot slujitor la Mănăstirea Pasărea, unde a rămas vreme îndelungată, devenind stâlp duhovnicesc și părinte al obștii.

Nu era doar un neîntrecut slujitor și iscusit cântăreț, ci mai ales un bun duhov­nic, sfătuitor cu blândețe și mare trăitor, iar pentru școala monahală care a func­ționat atunci în cadrul Mănăstirii Pasărea a fost și un foarte apreciat profesor, un semănător al armoniei sfinte în sufletele celor tineri. Despre el s-a vorbit cu evlavie, amintindu-se adesea smerenia lui adâncă și dăruirea neîncetată pentru slujbă și cântare - ca unul care a înțeles că muzica psaltică nu este doar o artă, ci mai ales rugăciune înălțată cu inima întreagă către Dumnezeu.

În galeria duhovnicilor de la Pasărea strălucește cu discreție, dar cu putere mărturisitoare, și chipul părintelui Grigore Miron, unul dintre slujitorii lui Hristos care au trecut prin cuptorul suferinței din temnițele comuniste, mărturisind adevărul cu prețul libertății. Privind chipul său în fotografie, ne întâlnim cu un om care a cunoscut atât dulceața rugăciunii, cât și amărăciunea persecuției, iar în ochii lui se citește o pace, care nu poate fi dată decât de Cel ce a zis: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Matei 16, 33).

Originar din Onești, județul Bacău, părintele Grigore a urmat cu osârdie calea pregătirii teologice, desăvârșindu-și formarea la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman, apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Însetat de frumosul liturgic și de armonia tainică a cântării, a urmat în paralel cursu­rile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, dar și pe cele ale Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu”, căutând mereu să unească în el cuvântul cu melodia Duhului. Dorința de a îmbina teologia cu muzica vorbește despre un suflet sensibil, care înțelegea că frumusețea poate fi o cale de apropiere de Dumnezeu și că prin armonie se poate exprima ceea ce cuvintele singure nu pot cuprinde. Grigore Miron a slujit cu evlavie la Mănăstirea Pasărea, apoi la Mănăstirea Ciorogârla și, mai târziu, la Biserica Fundenii Doamnei, lângă Capitală. Odată cu instaurarea regimului comunist ateu, părintele Grigore, asemenea multor slujitori ai lui Hristos, a fost acuzat pe nedrept pentru credința și slujirea sa. Au urmat persecuții, anchete și judecata nedreaptă încheiate cu o condamnare la închisoare - perioadă de grea suferință, dar roditoare întru răbdare și curaj duhovnicesc. În celula întunecoasă, părintele Grigore a descoperit că rugăciunea este mai puternică decât gratiile de fier, iar credința, mai luminoasă decât întunericul din jur. Chipul său, prezent într-o galerie a mărturisirii, ne aduce aminte că lumina nu poate fi biruită de întuneric, iar slujitorii adevărați ai lui Hristos, chiar și înlănțuiți trupește, rămân liberi în duh, neclintiți în credință și biruitori în taina tăcută a suferinței. Este o mărturie vie că adevărata libertate nu poate fi luată cu forța, pentru că își are izvorul în inima smerită, unde Dumnezeu Și-a făcut lăcaș plăcut.

Un alt duhovnic vrednic de neuitare din ceata părinților slujitori ai Mănăstirii Pasărea este părintele Fotie, cunoscut și cinstit drept un mare predicator al vremii sale. Avea darul cuvântului lucrător, pătrunzător ca o sabie cu două tăișuri, dar totodată plin de dulcea mângâiere ce izvorăște din inima împăcată cu Hristos. Când era la amvon, părintele Fotie nu vorbea doar cu gura, ci cu întreaga sa ființă, iar cuvintele lui se făceau punte între cer și pământ, căutând să ajungă în cele mai ascunse unghere al sufletului omenesc. Glasul său, când înălța cuvânt de învățătură, se făcea licoare pentru sufletele ostenite și hrană pentru cei aflați în viforul încercărilor. În timpul războiului, când mulți cădeau sub greutatea suferinței și a fricii, părintele Fotie, prin slujire și cuvânt, zidea sufletele celor din jur. A fost sprijin puternic și neobosit pentru obștea maicilor, dar și pentru mulțimea credincioșilor care căutau alinare duhovnicească. A făcut parte din soborul mănăstirii când, în vremuri de restriște, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași au fost aduse pentru un timp în acest loc - o revărsare de har ce a lăsat urme adânci în viața duhovnicească a mănăstirii. După cum se știe, în aceeași perioadă, în anul 1944, odorul cel de mult preț al Ortodoxiei românești a poposit și la Mănăstirea Ciorogârla, în semn de mângâiere cerească pentru obștile monahale aflate în umbra suferințelor războiului. Chipul părintelui Fotie rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut ca un vas ales al harului, care a folosit cuvântul nu pentru înălțarea de sine, ci pentru zidirea aproapelui și slava lui Dumnezeu. Era dintre acei părinți rari care știau că adevărata putere a cuvântului nu stă în frumusețea lui exterioară, ci în capacitatea de a deschide inimile către iubire și de a le îndrepta spre Cuvântul viu și veșnic.

Între duhovnicii Mănăstirii Pasărea s-a numărat pentru un timp și arhimandritul Mina Prodan, om al rugăciunii și al echilibrului duhovnicesc, pomenit adeseori de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, mai ales în contextul apărării dreptei credințe în fața multor tulburări din Moldova primei jumătăți de veac XX. Faptul că s-a învrednicit să fie amintit, cu dragoste și recunoștință, de un asemenea părinte duhovnicesc vorbește despre adâncimea și autenticitatea vieții sale în Hristos. Născut în 1883, la Andrieșeni, județul Iași, părintele Mina a simțit chemarea viețuirii monahale de tânăr, intrând la 19 ani în obștea Mănăstirii Neamț - cetate de nevoință duhovnicească. Acolo, între zidurile purtătoare de istorie și rugăciune, sufletul său tânăr s-a copt temeinic în focul tăcut al ascezei și al ascultării. După opt ani de pregătire duhovnicească, a fost tuns în monahism, iar trei ani mai târziu a fost hirotonit diacon și apoi ieromonah. În timpul Primului Război Mondial, părintele Mina era slujitor nu doar al altarului, ci și al durerii omenești, fiind prezent în spitalele de campanie, aducând alinare și mângâiere celor răniți, pentru care adesea durerile erau mai greu de purtat decât moartea. Cu o inimă părintească, mângâia, îmbărbăta și se ruga pentru cei deznădăjduiți, arătând că dragostea lui Hristos poate străbate chiar și câmpurile însângerate ale războiului. A fost, de asemenea, egumen al Schitului Vovidenia, iar o vreme, stareț al Mănăstirii Râșca din județul Suceava. În 1937 a fost transferat la Mănăstirea Pasărea, unde a rămas vreme de 21 de ani, învăluind locul cu pace, rânduială și înțelepciune duhovnicească. Aici, pe lângă ascultarea de preot slujitor și duhovnic al unei obști formate din peste 150 de viețuitoare, a fost și profesor la Școala Monahală din cadrul mănăstirii, predând Sectologia și Viețile Sfinților Părinți și ale sfinților în general, insuflându-le maicilor iubirea pentru sfințenie și râvna pentru adevăr. Lucrarea sa nu s-a oprit aici. A fost trimis pentru o perioadă și în Țara Sfântă, la Așezămintele românești de la Ierusalim și Iordan, într-un timp când acestea aveau mare nevoie de ajutor. Acolo, între locurile unde a pășit Mântuitorul, părintele Mina a lăsat semne de vrednicie, ca un trimis al Bisericii noastre și al neamului românesc, punând temeiuri de lumină și rânduială.

În șirul aleșilor părinți duhovnicești care au binecuvântat cu viețuirea lor Mănăstirea Pasărea se numără și părintele Petru Iftodie, un om al păcii, al blândeții și al adâncii înțelepciuni. Născut în vatra românească a Basarabiei, părintele și-a început nevoința în Mănăstirea Curchi, fiind hirotonit de către Mitropolitul Gurie Grosu, unul dintre apărătorii dreptei credințe în vremuri de grea încercare. Mai apoi, a fost viețuitor al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, unde a fost hirotonit ieromonah de Mitropolitul Tit Simedrea, dar a slujit și la Mănăstirea Pasărea. De asemenea, a fost egumen la Chițorani. A trecut la Domnul în anul 1989. Era un om cu inimă curată și cuvânt domol, înțelept în sfat, bun povățuitor și blând în mustrare, un adevărat părinte pentru toți cei care-l căutau. Când vorbea, cuvintele lui picurau în suflet ca roua dimineții peste iarbă, aducând răcoare și înviorare. Îi plăcea să spună: De aceea ne-a dat Dumnezeu minte și judecată, ca deosebind binele de rău, să ne ținem de ceea ce este bine și vom dobândi frumusețea raiului. Zicerile sale erau simple, dar încărcate de putere duhovnicească, pătrunzând în inimile celor care le ascultau. Era preocupat și de muzica liniară, fiind profesor la Școala Monahală din cadrul mănăstirii. Pentru el, fiecare notă era ca o lacrimă de recunoștință ridicată spre cer, iar melodia se făcea punte între sufletul omenesc și frumusețea dumnezeiască. Nu doar nota sunetele, ci le transforma în rugăciune. Se spune despre el că îi pomenea pe toți călugării pe care îi cunoscuse, amintindu-și fiecare nume și locul unde viețuiseră aceștia. Păstra cu grijă pomelnicele și venea dimineața să le citească, încredințându-i Domnului, cu multă dragoste și statornicie. Era un om care dăruia altora din ceea ce Dumnezeu îi dăruise lui. Cunoscutul părinte Macarie Ioniță a fost găzduit în mănăstire de el. Părintele Petru Iftodie a adormit întru Domnul în ziua cea mai luminoasă a anului, în ziua Învierii Domnului, ca o pecetluire a vieții sale luminate de har și jertfă. A rămas în conștiința tuturor ca un duhovnic bun, împăciuitor, un om al răbdării și al păcii - unul dintre părinții tăcuți, a căror viață dă mărturie puternică despre ei.

Se cuvine a fi amintit cu evlavie și chipul luminos al arhimandritului Nifon Bărbieru, născut în anul 1911, în comuna Matca din județul Galați, într-o familie numeroasă, cu șapte copii, dintre care patru au urmat drumul mănăstirii. Această familie a fost ca o grădină binecuvântată din care au înflorit mai multe suflete însetate de Dumnezeu, o dovadă că dragostea de Hristos se transmite mai ales prin exemplul trăit în casă. Încă din tinerețe, inima i-a fost cuprinsă de dorul cerului, iar înainte de a împlini 20 de ani, a intrat în mănăstire. Îi trimitea surorii lui mai mari o fotografie, pe spatele căreia nota: Îți donez acest portret cu chipul meu care nu este decât o mână de pământ insuflat de viață de Dumnezeu ca să-ți aduci aminte că din frățiorii pe care i-ai avut, mai mulți au venit la călugărie, trei acasă și unul și-a sfârșit drumul din această viață, iar tu o singură soră ești între ei și ești datoare a te ruga pentru ei. Cuvintele, notate în decembrie 1932, mărturisesc o conștiință duhovnicească matură, adânc înrădăcinată în spiritul jertfelnic al monahismului. În aceste simple cuvinte se ascunde o întreagă teologie a morții față de lume și a nașterii întru Hristos, o înțelegere profundă că mănăstirea nu este o fugă de responsabilități, ci o preluare a unei responsabilități și mai mari - aceea de a se ruga pentru întreaga lume.

Hirotonit ieromonah în Catedrala Patriarhală din București, părintele Nifon a fost rânduit preot slujitor la Mănăstirea Pasărea, iar în perioada 1973-1981, a fost stareț la Mănăstirea Cernica, o confirmare a maturității sale duhovnicești și a încrederii pe care o inspirau smerenia și înțelepciunea sa. Era un om sfătos, cu cuvânt ziditor și părintesc, care îndemna neîncetat: Rugați-vă și postiți numai din ascultare și așa, fiecare zi veți face un pas înainte în viața duhovnicească. Într-o altă vorbă de duh spunea: Chipul slujirii monahale este acela care nu coboară de pe crucea răbdării și a ascultării. Mai adăuga: Cu cât în trup se ostenește, cu atât viața monahală devine mai ușoară și nu va zbura spre cele lumești. Nu veți rămâne monahi doar în ceea ce privește veșmintele, dacă veți avea o viață aleasă. Cuvintele sale nu rămâneau fără ecou. Era căutat de mulți preoți, monahi și chiar de arhierei, între aceștia aflându-se patriarhii Justinian și Teoctist. Când veneau la mănăstire oameni de seamă, stareța Lucia Dumbravă îl chema pe părintele Nifon, mai ales când poposea fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, care îi fusese coleg de facultate. Împreună își aminteau de vremurile tinereții și glumeau cu bucurie sfântă. Patriarhul spunea: Măi, Neculae, iar el își aducea aminte de vremea când Patriarhul Teoctist se numea Toader. Aceste dialoguri stârneau zâmbetul și bucuria celor din preajmă. Era atât de frumos să vezi cum doi slujitori ai Bisericii puteau să rămână copii în fața amintirilor frumoase, dovedind că smerenia adevărată nu este tristă, ci luminoasă și plină de bucurie blândă! Părintele Nifon a fost un chip al echilibrului, al râvnei, al blândeții și al adevărului rostit cu bunătate. Viața sa strălucește ca o candelă aprinsă în istoria Mănăstirii Pasărea.

În galeria duhovnicilor Mănăstirii Pasărea, un chip aparte se desprinde cu lumină și pace: arhimandritul Macarie Ioniță, fiu al pământului buzoian, născut în localitatea Glodeanu Siliștea, care și-a început nevoința monahală în Mănăstirea Balaciu, unde a fost mai întâi viețuitor, apoi stareț, împlinind cu smerenie și blândețe ascultările încredințate. După Decretul 410 din 1959 a fost nevoit să se retragă, împreună cu alți părinți, la Mănăstirea Căldărușani. Vremurile de încercare nu l-au cutremurat, ci l-au adâncit și mai mult în rugăciune, învățându-l că adevărata mănăstire este în inima celui care se roagă. A fost puțin timp stareț al Mănăstirii Snagov, iar din 1972, duhovnic la Mănăstirea Pasărea, unde a lăsat urme adânci în inimile celor care l-au cunoscut. Un om cu povățuiri filocalice și cuvinte mângâietoare, cu așezare și cu duh de rugăciune, sfătuia monahiile spunându-le: Aduceți-vă aminte de Înfricoșata Judecată, țineți rugăciunea și alungați din minte și inimă tot ce este necuvios. Avea o înțelegere profundă a slujirii preoțești și spunea adesea cu durere, dar și cu nădejde: Noi, păstorii de suflete, trebuie să aducem oile la staul, nu să le pierdem pe drum cu asprimea canoanelor. A trecut la Domnul în vremea când s-a așezat în Împărăția lui Dumnezeu și fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, care îl iubea și îl aprecia. Patriarhul îngenunchea uneori sub epitrahilul părintelui Macarie, căutând cuvântul său blând și curat ca o adiere de har. Toți mărturisesc că era un om al rugăciunii. Slujea cu evlavie, frumusețea sa lăuntrică se revărsa peste întreaga slujbă. Avea o voce limpede și plăcută. Domina prin blândețe și răbdare. Nu se grăbea niciodată, nici la slujbe, nici la spovedanie. Cel mai mult timp l-a petrecut în biserică, chiar și în afara slujbelor, de la care rareori lipsea. Se mai spune că avea și darul înainte vederii și nu lăsa pe nimeni fără un cuvânt de folos. Acest dar nu îl înălța cu mândrie, ci îl făcea și mai smerit, știind că nu el vede, ci Dumnezeu îi deschide ochii inimii pentru a putea ajuta sufletele care vin la el.

Galeria duhovnicilor de la Pasărea îi cuprinde, în duh de recunoștință și pomenire, și pe părintele Hristofor Nițu, trecut la Domnul în anul 2009, și pe protosinghelul Mihail Băcescu, care și-a încheiat călătoria pământească în anul 2020. Și aceștia au fost părinți care au slujit cu râvnă și au lăsat în urmă o amintire duhovnicească care se simte încă în tradiția mănăstirii.

Pe acești duhovnici amintiți, dimpreună cu alți părinți slujitori, Mănăstirea Pasărea îi va cuprinde, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-un mic Pateric - o carte de suflet care să alăture nu doar date biografice, ci și cuvintele, pildele, tăcerile și amintirile celor care au trăit viața cea adevărată în Hristos. Nădăjduiesc că stavrofora Mihaela Costache, stareța mănăstirii, împreună cu ucenițele ei, va găsi cuvintele și fotografiile vrednice de neuitare.

Despre unii dintre cei care s-au nevoit aici în vremurile de început ale așeză­mân­tului monahal nu se mai păstrează nici chip, nici pictură, nici litere scrise. Lipsa acestor mărturii nu îi face mai puțin prezenți, pentru că ei trăiesc acum în acea lume unde întipărirea nu se face pe hârtie, ci în Cartea Vieții. Tăcuți și ascunși, au rămas cunoscuți doar de Dumnezeu, dar viața lor, rostită în slujbă și în ascultare, stă scrisă în nevăzutul cărții veșnice. Au fost smeriți, râvnitori, atenți la sfintele slujbe, împlinind cu credincioșie chemarea ce li s-a dat. Iar pentru cele pe care nu le-au împlinit, s-au smerit adânc și au mărturisit că nu erau decât slugi netrebnice care au făcut ceea ce se cuvenea să facă (Luca 17, 10).

Galeria de la Mănăstirea Pasărea este un frumos exemplu de aducere aminte, de prețuire și de pomenire, cu atât mai grăitor într-un an comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. Este, de asemenea, un model pentru alții, o chemare blândă, dar stăruitoare, de a nu-i uita pe cei care au fost înaintea noastră. Din învățăturile lor suntem datori să deprindem și noi calea discernământului și a rugăciunii, iar pomenirea lor să se facă nu doar cu numele, ci cu inimă mișcată de recunoştinţă, mulțumire și dor.

Aleea duhovnicilor de la Pasărea nu este doar o galerie de fotografii - este o fereastră deschisă spre cer, o școală a smereniei și o invitație la o viață mai adâncă. Pentru că, în fond, acești părinți nu ne-au lăsat doar amintiri, ci ne-au lăsat și o întrebare: Ce fel de chip vom lăsa în urmă?