Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tezaur al istoriei și înaltelor trăiri

Tezaur al istoriei și înaltelor trăiri

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Voroneţ, un tezaur al istoriei, culturii, trăirilor sau al șoptirii Rugăciunii lui Iisus. Cine poate scrie îndeajuns despre nevoința ascunsă de ochii celor mulți, a sihaștrilor care au preferat întâlnirea cu Dumnezeu în detrimentul celei înșe­lătoare și parcă niciodată dispusă să întâlnească Lumina?

Călugării de la Voroneț ori din neștiute și felurite locuri au căutat o altfel de imagine, a Împărăției veșnice. De aceea, mănăstirile constituie tezaur al simțirilor înalte, știind că nevoințele și lacrimile călugărilor ajung la Dumnezeu înainte de a fi cunoscute de către oameni.

Am primit invitație să particip la sărbătoarea Mănăstirii Voroneț, sub înaltul patronaj al Bibliotecii Academiei Române din București, moment de cinstire a mănăstirii cunoscute până departe, mai apreciată decât neprietenii care nu cinstesc istoria, nici nu iubesc întâlnirea cu Dumnezeu și cu sfinții, cu marii sihaștri și cuvioși care au îndrumat Moldova odinioară și o mai îndrumă încă tainic.

Din vizitele mele la Voroneț, întreprinse într-o vreme când chiliile mănăstirii erau încă ferecate, înainte de 1989, situație în care s-a aflat ctitoria ștefaniană vreme de vreo 200 de ani, am înțeles cât de greu este să nu respecți dorința ctitorilor. Valoarea unei aşezări monahale o constituie nu doar zidu­rile, ci mai ales funcționarea aces­teia, potrivit scopului pentru care a fost ridicată, ca loc al sfin­țeniei și îmbogățirii duhovni­cești, iar dacă cineva este iubitor al istoriei trebuie să lupte mereu pentru ca destinația inițială să dăinuiască.

Îmi amintesc despre Voroneț și culorile care par a fi zămislite din înaltul cerului. Albastrul de Voroneț. Mi-l amintesc pe Mântuitorul Hristos primind darul ctitoriei, cum arată tabloul votiv, chipul iscusitului sihastru Daniil, de unde am învățat să-i pictăm pe sihaștri și ierarhi, după chipul măiestrit al Mitropolitului Grigorie Roșca. Știm că e bine să fie așezate pe ziduri chipurile lor, dar mai ales în rugăciune, pentru a nu le uita. Sunt încă atâtea alte amintiri care ne duc cu gândul la Voroneț, mai ales pe cei născuți nu prea departe de măiastra zidire.

Dintre mănăstirile Bucovinei păstrate în Tezaurul UNESCO, Voronețul are taina lui…

Împlinirea a 30 de ani de la reînființare este marcată și prin cartea Sfânta Mănăstire Voroneț, trei decenii de la reînființare, apărută la Editura Mușatinii, Suceava, 2021, a cărei autoare este monahia Elena Simionovici. Citind paginile inspirate ale scriitoarei păstrătoare de duh monahal şi cronică, dar și a tainelor care merg dincolo de lespedea mormântului, înțelegem bucuria agonisită în răstimpul de când Mănăstirea Voroneț și-a redeschis porțile. Lecturând, am întâlnit cuvinte și imagini deosebite, multe dintre ele neavând nevoie de vreo tâlcuire. Sunt și multe alte trăiri pe care autoarea, dar și celelalte călugărițe ale Voronețului, le-au dăltuit de-a lungul timpului pe lespedea inimii.

Îi îndemn pe slujitorii Bisericii și pe toți iubitorii istoriei să nu piardă lectura noii cărți. Vor afla în paginile ei iubirea față de Dumnezeu și față de semeni, cuvinte despre cele două starețe ale mănăstirii, cuvinte închinate prinților și demnitarilor, clericilor, scriitorilor, managerilor și restauratorilor, români și străini, care au poposit acolo. Dar vor găsi, în primul rând, mărturisirile unui suflet care se uită des spre cer.

Din evocări mă voi opri asupra celor care sunt creatori ai cuvântului și mânuitori ai penelului, care vor înțelege că la judecată oamenii nu vor da răspuns nu numai pentru faptele lor, ci și pentru impactul pe care creațiile lor le vor fi făcut asupra sufletelor care au citit, privit și ascultat. Nu vor avea aceeași plată dacă au turnat în paharul cititorului sau privitorului otravă sau elixir, dacă au mângâiat, dând nădejde, sau au zgâriat cu durități de limbaj și imagine.

Monahia Elena Simionovici vorbește despre primul preot slujitor al Voronețului, după redeschiderea mănăstirii, pe care l-am cunoscut la Schitul Icoana, în preajma Mănăstirii Neamț. Născut în comuna natală a Patriarhului Nicodim, a trăit cu intensitate viața monahală și slujirea Sfântului Altar. La Icoana, părintele Paramon ucenicise în preajma unui sihastru, care a iubit liniștea și a rectitorit schitul aflat nu prea departe de locul unde fusese ascunsă icoana Odighitria - Îndrumătoarea, de la Mănăstirea Neamț. A trecut și pe la Su­ceava, apoi la o vârstă încă tânără, după ce a slujit puțin la Voro­neț, s-a mutat către cele veșnice.

Monahia Elena vorbește și despre duhovnicul cu barba albă ca neaua, nimeni altul decât părintele Tarasie Murgoci, care a viețuit în ctitoria voievodală de la Slatina, fiind ucenicul cunoscutului îndrumător de obști Cleopa arhimandritul, apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași și în Lavra de la Neamț. Duhovnic al obștii de la Voroneț, poposea uneori pentru slujbe și rugăciuni de dezlegare. Scriitoarea lucrării spune că avea barba și pletele ca neaua. E drept, trecuseră anii peste el. Drept ca lumânarea, dar ușor clătinat de vântul vieții, sprijinit uneori într-o cârjă, cânta printre lacrimi, cu voie bună, troparul Preacuvioasei noastre maici Parascheva.

Și eu l-am reîntâlnit după împreuna-slujire la Catedrala Mitropolitană din Iași, peste ani, la Mănăstirea Neamț. Când m-a văzut, a cântat de departe troparul alcătuit special în 1996, la aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași: Fiu al Galileei și frate al lui Petru...

Înălțase glasul, iar lacrimile îi inundaseră obrajii. Despre lacrimile sale vorbea și maica Elena, amintind cum se îneca în plâns când cerea pentru maici dezlegarea. Mărturisea întotdeauna când venea la Voroneț din ispitele călu­gărești și încercările vieții, dar mai ales din bucurii. Maica spune că toată obștea îl aștepta ca pe o sărbătoare binecuvântată. După mărturisirea la părintele Tarasie sim­țeau că multe pietre din povara lor s-au dus cu nopțile care trecuseră. Așa a fost bătrânul Tarasie…

Apar și numele unor oameni puțini cunoscuți, dar prieteni ai lui Dumnezeu după fapte și cre­din­ță. Fie că s-ar numi Rozalia, Au­rora, Victorița, badea Nicanor sau alți închinători ai Voronețului, sunt creștini de toată isprava, care au arătat generozitate și alese calități, cum îi șade bine oricărui ucenic al Domnului.

Despre badea Nicanor, maica Elena spune că își punea costumul național, își răsucea mustața straș­nică, își netezea părul ca neaua și ajungea la Voroneț. Cu mătușa Saveta, uneori, alteori singur. Acest creștin pelerin la Voroneț a vorbit studenților, le-a oferit argumente peremptorii, care i-au lăsat fără replică. Avea trăire înaltă și scria versuri despre bucuria de a fi închinător la Voroneț.

Cartea monahiei Elena Simionovici este un dar preţios, asemenea unei raze de lumină, izvodită în clipele de aşteptare pascală, pe care autoarea îl oferă, din prisosul inimii şi ostenelii, celor care așteaptă Învierea sufletelor și se bucură de primăvara duhovnicească.

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Voroneţ