Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tipografe de pâine

Tipografe de pâine

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 08 Oct, 2021

Toate femeile din așezarea aceea erau tipografe de pâine. Făceau din făină foi albe de cocă, pe care, deși neștiutoare de carte, scriau de zor, cu ambele mâini, fel de fel de povești. Amare, cele mai adesea. Căci erau despre sufletul lor chinuit, ca în cazul celor rămase văduve de tinere. Despre copiii pe care-i aveau de crescut. Despre pământul pe care trebuiau să-l muncească. Despre cerul la care nu uitau în nici o zi să se roage. Despre dragostea pe care o păstrau până la moarte pentru bărbatul ce-l așteptau să se întoarcă acasă, știind cât se poate de bine că el nu se mai întoarce. Despre bucuria acestei așteptări. Despre suferința acestei bucurii. Și despre nevoia acestei suferințe. Despre cum auzeau ele timpul trecând pe drum, ca un om străin, pe care-l întrebau dacă nu-i era cumva sete, și, întinzându-i o cană cu apă, îl pofteau s-o ia pe scurtătură, adică prin viața lor, ca să ajungă mai repede unde avea el de ajuns, și ele se trezeau dintr-odată bătrâne, cum erau, de fapt, încă din tinerețe.

Le prindea bătrânețea punând în tipare foile albe de cocă. Și făcând o cruce deasupra, puțin mai mică decât cea pe care o aveau ele de purtat în spinare. Despre crucea aceasta era fiecare dintre poveștile scrise pe foile de cocă. Cum de ieșeau pâinile pe care le scoteau din cuptor dulci ca mireasma anilor pierduți ai tinereții, nu putea să spună nimeni.

Poate că era meritul crucii aceleia. Ea transforma amărăciunea poveștilor în dulceață. Sau poate că asta se datora faptului că nici una dintre tipografe nu uita, deși nu știau să scrie, să se iscălească pe pâinea ce-o pregăteau pentru tipar. O făceau cu ajutorul unui pristolnic. Frângeau apoi pâinea proaspăt tipărită, adică abia scoasă din cuptor, în părți egale, câte una pentru fiecare gură de la masă. Îi păstrau și răposatului o bucată. Pe care o împărțeau mai apoi păsărilor cerului. El știa că era pentru el. Și-i trecea foamea. În vreme ce ei, nevestei care continua să-l aștepte, îi trecea viața. Îi lua, însă, locul altă tipografă de pâine. Fiindcă în satul acela uitat de lume, singurătatea și dragostea nu se terminau niciodată.