Tradiţii româneşti de viaţă bisericească la începutul mileniului al II-lea

S-a scris adesea, uneori pentru a contracara exagerările din anii comunismului, că românii nu au avut decât foarte târziu o organizare politică superioară, de tipul voievodatelor ori principatelor, aşa cum nu ar fi avut nici structuri bisericeşti proprii timpurii. Clişeul a prins repede la public, după 1989, fiindcă ideea demolărilor i-a fermecat pe foarte mulţi eseişti la modă, dintre aceia care au acaparat rubricile ziarelor şi ecranele televizoarelor. La o privire mai atentă, se vede că românii au avut forme de organizare politică şi religioasă cam în acelaşi timp cu popoarele din jur, respectând fireşte particularităţile locale. Să luăm numai câteva secvenţe, extrase din izvoare din cadrul Regatului Ungariei, pe teritoriul căruia trăia un important număr de români.

S-a estimat deja de mult timp că, de la întemeierea regatului până la marea invazie tătară (1000-1241), fuseseră consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri „greceşti“ (â ortodoxe), dintre care au fost localizate cam 400. Pentru aceeaşi perioadă, sunt atestate 170-180 de aşezăminte monahale de rit latin. Altfel spus, în Ungaria secolelor XI-XIII, existau de peste trei ori mai multe mănăstiri „greceşti“ (peste 75%) decât „latine“ (sub 25%). Fireşte, în această situaţie, trebuie acceptat faptul că şi mulţi dintre catolici frecventau lăcaşuri de cult bizantine, după cum atestă o serie de mărturii ulterioare, care le interzic în chip repetat „latinilor“ să meargă la bisericile „greceşti“. Chiar dacă între aceste numeroase „mănăstiri greceşti“ fuseseră numărate şi mărunte schituri şi, poate, unele parohii, dimensiunea Ortodoxiei pe parcursul acestui sfert de mileniu din Evul Mediu ungar este impresionantă.

Papa Inocenţiu al III-lea scria în 1204 episcopului latin de Oradea să viziteze mănăstirile ortodoxe „decăzute“, aflate în dioceza sa şi să creeze acolo pentru aceşti „greci“ (â români de rit bizantin) un episcopat supus direct Romei. În 1205, arhiepiscopul de Kalocsa - sub a cărui jurisdicţie se găsea episcopia de Oradea - intenţiona să-şi subordoneze o episcopie bizantină aflată „în ţara fiilor cnezului Bela“, probabil undeva tot în regiunea Crişana-Sătmar. Prin anii 1205-1206, regele Andrei al II-lea (1205-1235), cu ajutorul voievodului transilvan Benedict, dăruia mănăstirii cisterciene de la Cârţa (în Ţara Făgăraşului), drept loc de fondare, un teritoriu scos de sub autoritatea religioasă a românilor (ortodocşi) din zonă. Prin fondarea acestei mănăstiri catolice pe un domeniu locuit şi organizat confesional de români, s-au atins cel puţin două obiective, unul important pentru regalitatea ungară, anume extinderea influenţei sale politico-religioase până pe linia Carpaţilor, şi altul prioritar pentru curia romană, adică impunerea primatului „latin“ în regiuni oblăduite odinioară de eparhii ortodoxe.

La 1227, scaunul papal înfiinţează o nouă episcopie, numită „a cumanilor“, subordonată direct Romei, cu centrul situat undeva în sud-vestul viitoarei Moldove. Numele de „Cumania“ se referea atunci la zonele extracarpatice (de la est de Valea Oltului până pe teritoriul Moldovei), dominate nominal, pe la 1200, de cumani, dar situate în planurile de expansiune ale Ungariei. Regiunea era locuită - conform surselor - în mare măsură de români „schismatici“. Aceştia din urmă erau preocuparea de căpetenie a episcopului „latin“, a papei şi a puterii ungare. La 1234, papa Grigore al IX-lea constata că în acest episcopat al cumanilor sunt „anumite popoare“ numite români, care, deşi se consideră creştini, nesocotesc Biserica romană şi pe episcopul cumanilor, primind tainele bisericeşti de la anumiţi episcopi de rit grec şi că, mai grav, unii locuitori din Regatul Ungariei (unguri, germani şi alţii) trec să locuiască alături de pomeniţii români şi aderă la credinţa lor. Prin urmare, pentru îndreptarea lucrurilor, episcopul catolic primea de la pontif porunca să orânduiască „un episcop catolic potrivit acelei naţiuni - a românilor - care să-i fie vicar“. În plus, papa cerea regelui ungar să-şi ţină promisiunea făcută sub jurământ legatului apostolic Iacob de Preneste, anume aceea de a-i „obliga pe toţi neascultătorii faţă de Biserica romană din ţara ta să se supună acestei Biserici“ şi „să nu mai rabde în regatul tău astfel de schismatici“. Aici apar două chestiuni distincte. Prima este cea a românilor „schismatici“ din episcopatul cumanilor, organizaţi în episcopii proprii de rit bizantin şi care nu se lăsau atraşi de Biserica romană (dimpotrivă, îi atrăgeau ei la credinţa lor pe catolici). A doua chestiune se referă la toţi „schismaticii“ din „ţara“ lui Bela, care nu mai trebuiau „răbdaţi“ acolo dacă nu se supuneau Bisericii romane. Pentru îndeplinirea acestor obiective se preconizau mijloace violente, prin apelul la puterea laică.

Confesiunea ortodoxă şi instituţiile sale bisericeşti au continuat să fie copleşitoare în Regatul Ungariei, în întreg Evul Mediu. Dimensiunea acestei credinţe bizantine este dată de o apreciere a istoricului umanist Antonio Bonfini, secretarul regelui Matia Corvin. Acesta spune că la finele domniei lui Ludovic I cel Mare (adică în jurul anilor 1380), după un efort fără precedent de impunere a catolicismului în întreg regatul şi în vecinătate, „în acord cu opinia tuturor, credinţa în Ungaria era atât de mult lăţită şi până într-atâta sporită, încât mai mult de a treia parte a ţării era pătrunsă de obiceiul cel sfânt“. Cu alte cuvinte, pe la 1380, peste o treime dintre locuitorii Regatului Ungariei erau „creştini“ (catolici), ceea ce era considerată o mare realizare. Numai ştiind aceasta, se poate înţelege cum au putut românii din Ungaria - cuceriţi, supuşi şi îndepărtaţi de la putere - să reziste şi să facă până la urmă iarăşi din regiunile locuite majoritar de ei „Ţară Românească“.

Încă de la atestarea lor ca popor constituit (secolele IX-X), românii au avut structuri politice şi religioase, ca şi vecinii lor. Pe acestea s-a clădit toată tradiţia noastră bisericească bizantină şi din ele au răsărit apoi, în chip trainic, mitropoliile şi Patriarhia Română. Când cele două „libertăţi româneşti“ - cum numea Nicolae Iorga principatele noastre abia întemeiate în secolul al XIV-lea - şi-au afirmat în Europa stăpânirea de sine stătătoare, au făcut-o şi prin intermediul Bisericii, în legătură cu Noua Romă, unicul centru spiritual de legitimare a puterii laice în această jumătate a continentului. Şi chiar dacă pentru unii nu mai este de bon ton să scrii despre trecutul naţional, acesta se răzbună şi arată la fiecare pas cât de mult a contribuit el la edificarea noii Europe.