Uitați pe nedrept

Citește și: Uitați pe nedrept (II)

Ca orice popor, și noi, româ­nii, avem calități și defecte. Nimeni nu e perfect.

Unul dintre defectele noastre este că uităm prea ușor. Am uitat, de pildă, cum am trăit înainte de Decembrie 1989. Și i-am uitat prea ușor pe artiștii, scriitorii, muzicienii care ne încântau altădată. Sigur, există și azi printre noi artiști, scriitori și muzicieni de valoare, dar asta nu e o scuză: e loc pentru toată lumea, mai exact ar trebui să fie, măcar în sufletele noastre.

Când moare câte cineva, da, atunci descoperim brusc că era un foarte mare actor sau cântăreț, care - titrează presa - „s-a dus să cânte printre îngeri”, inclusiv când e vorba de oameni despre care uitasem că trăiesc printre noi. După care îi uităm din nou.

Iată, azi, doar câteva exemple. Lista, din păcate, e mult mai lungă.

În plin comunism, Marcela Saftiuc, cu vocea ei extraordinară, a cântat pe scenă și chiar a înregistrat pe un single Electrecord, „Fiii lacrimilor tale”, priceasnă dedicată Sfintei Fecioare! N-or fi știut cenzorii despre ce e vorba, dar asta nu-i micșorează nicicum curajul și meritul.

Dacă Mircea Florian, celălalt „părinte fondator” al folkului românesc, e activ și-acum, drept care se aude despre el, în schimb despre minunata Marcela Saftiuc vine rar vorba. E păcat.

E firesc și absolut meritat să-l admirăm pe Lucian Pintilie pentru filmul „Reconstituirea”, care a rulat doar câteva zile înainte de a fi interzis și este considerat cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, la nivelul marilor producții din istoria universală a cinematografiei - dar aproape deloc nu se vorbește despre Horia Pătrașcu, autorul nuvelei de excepție pe care a fost cons­truit filmul. Scriitorul, care era și un redutabil critic de film, a murit într-un total anonimat. E nedrept.

La numele lui Geo Bogza se cam strâmbă din nas, pentru că a fost comunist ilegalist în perioada interbelică, iar în anii 1950 a scris texte conforme cerințelor oficiale ale epocii. În acelaşi timp, nu i se acordă importanţă literară pentru că n-a „dat” vreun roman şi nici o proză adevărată, rămânând cantonat în zona reportajului literar şi cea a editorialului. Dar ce reportaje! Şi ce editoriale! Cât despre perioada proletcultistă, eu zic că şi-a spălat păcatele tinereţii cu ceea ce a scris ulterior, mai ales în Contemporanul. Amintesc aici doar textele despre Eminescu (cu Dumnezeu şi Sf. Petru!) şi Love Story, la care adaug De ce scriu?, apărut în România literară, unul dintre cele mai emoţionante texte pe care le-am citit vreodată.

La mijlocul anilor 1970 descopeream cu entuziasm, tot în România literară, rubrica Pegasul troian, aforisme umoristice semnate de Tudor Vasiliu. Ulterior, am citit romanul Note de căsătorie, parafrază la consacratele Note de călătorie. Tudor Vasiliu s-a stins din viață în 2013, mult prea puțin cunoscut și comentat, deși a avut o carieră spectaculoasă: a debutat la... 14 ani cu epigrame şi epitafuri, apoi, la 19 ani i-au apărut simultan un volum de poezie și unul de proză, „Proiect de câine” (!), a publicat numeroase volume de poezie, proză scurtă, romane, cărţi pentru copii, printre care Carte de zumzăit, pentru că a fost și un pasionat apicultor!

Să-i mai pomenim, măcar în treacăt, pe:

• Alexandru Mandy - un compozitor și textier de excepție.
• Florin Bogardo - un compozitor și interpret de mare delicatețe.
• Mihai Stănescu - un mare și simpatic umorist, uneori de-a dreptul genial.
• Ion Voicu, un mare violonist. Între altele, a cântat „dublul” de Bach cu Yehudi Menuhin. Iar la bisul de după un concert triumfal pe scena Ateneului a avut curajul să cânte o piesă lăutărească, Dimineața după nuntă!