Umorul - educație sau tribulație?

Umorul poate să dea expresie inte­li­genței, să o valorifice în relațiile cu ceilalți, să-i îndulcească etalările vanitoase, formalismul, ori pretențiile metodice. Dumnezeu ne-a înzestrat cu umor tocmai pentru a face cărări îndrăznețe prin mândrie, absurd și ambiguitate. Când orgoliile se înfruptă din noi, umorul poate fi o schiță de lucru.

Umorul autentic produce o apropiere jovială, conferă o înțelegere profundă a lucrurilor și exprimă sensibilitate solidară, traducând sensuri și nonsensuri, realități și închipuiri, îngăduințe și constrângeri, impru­dențe și temeri, curiozități și ignoranțe, abilități și vulne­ra­bilități. În galeria evenimentelor istorice, umorul s-a așezat subtil sau a debordat în mod neobișnuit, luând parte la meditații, tragedii, victorii, iubiri și banalități.

Una dintre funcțiile umorului e demascarea, dezvăluirea esenței și a conținutului, în situația în care comicul dispune de argumente incontestabile, iar încercarea trufașă de a le combate nu face decât să îmboldească ridicolul și slăbiciunea vădită. De aceea, cei care sunt capabili să râdă de ale lor, cu conștien­tizarea scăderilor omenești, fără a considera că le este atins prestigiul și postura, vor avea puterea de a înfrunta răul propriilor deghizamente, iar înfrângerea acestui rău înseamnă redobândirea obiectivi­tății în procesul de introspecție.

Umorul poate să fie și răutate gratuită, ironie nedreaptă, șicană obraznică, sarcasm autosuficient, dispreț subsecvent sau naivitate exploatată, dar felul în care cultivarea umorului ebluisează tendințele respingătoare și batjocoritoare ale „râsului prostesc” arată autoechilibrul dintre rațiune și simțire. În ultimele decenii, umorul autentic a fost destituit, făcând loc pe scena deschisă umorului visceral, batjocoritor și excesiv vulgar, pentru că, vorba lui Oscar Wilde, „nimic nu are succes mai mare decât excesul”, iar partizanii și creatorii acestui tip de umor au contribuit sistematic la educarea tinerilor în siajul remodelării perceptive de tip consumatorist. Unii tineri au copiat umorul grotesc și intimidant, folosind în exces vulgaritatea și isteria pentru a impune o „nouă inteligență” și felul de recunoaștere a acesteia.

Dacă studiem puțin temele actuale ale comicului, vom vedea că acestea apelează la vechi antinomii, dar cu prestația agresivității din frustrare, care se vinde cel mai bine. Umorul visceral și grotesc urmărește trasarea prin exemple precise a unor direcții de „emancipare socială”, în care trebuie manifestat disprețul față de tot ce nu e pe placul activiș­tilor woke. Dar de ce folosirea umorului ca mijloc de ideologizare? Pentru că umorul e deseori singura scân­teie a grupurilor slab educate sau cu ca­rențe spirituale, e sursa de alimentare pentru răcnirea nerealizărilor personale, a înfrângerilor trecute cu poltronism în contul altuia. Ne­bunul, inclusiv cel regăsit în Evanghelii, nu e doar cel ieșit din minți, ori cel dinafara mentalității și practicii convenționale, ci mai ales cel care relativizează sacrul. David Hartley, gânditor și filosof englez, repudia categoric „analogiile, aluziile, comparațiile și coinci­dențele de joasă speță” aplicate unor subiecte grave și serioase, care provoacă râsul cel mai exagerat unor persoane cu minți ușuratice, slăbind venerația față de lucrurile sacre. Regăsim și la Sfântul Apostol Pavel opoziția față de umorul grotesc: „Nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulțumire” (Efeseni 5, 4). Termenul folosit de Sfântul Apostol Pavel este εὐτραπελία (eutrapelia), adică trivialitatea, un fel de noroi comun în care oamenii se trag unii pe alții ca să se poată compara mai ușor, anulând, în felul acesta, blazonul oricărei distincții meritocratice.

În istoria ideilor, râsul e un amplu subiect de dezbatere, cu multiple nuanțe sociale și filosofice, natura acestei manifestări având rădăcini în estetică, întrucât aparițiile care înfățișează regularitatea și bizareria stârnesc o reflecție continuă asupra tipologiilor și moravurilor. Toți oamenii au umor, în grade diferite, croit după personalitate, și mai ales definit de limbaj, congenialitate, relații sociale, dispoziții creative și afective, dar nu toți oamenii pot fi deopotrivă emisivi și receptivi în favoarea umorului rafinat, subversiv, cultivat de gratuitatea entuziasmului participativ, care să aducă voioșie inimii omenești. Platon nu agrea umorul care dez­lăn­țuie râsul grotesc, alimentat de incoerență și frivolitate, cunoscând că la baza lui se află zvârcoliri sufletești capabile să dezlănțuie haosul și prăbușirea virtuților.

În același registru, pretinsul act reparatoriu al râsului domolește mulțimile, care se pot amuza pe seama incongruențelor (sociale, politice, culturale etc.), să ironizeze nimicul umflat cu aerul superficialității și al contra­dicțiilor factuale, să analizeze și să combată venalitatea, camuflată în onestitate implacabilă.

Și totuși, umorul nu se reduce la vulgaritate, isterie sau maliție refulată stilistic, ci re­prezintă un mijloc de conviețuire și educație, mai ales pentru faptul că vorbele de duh intră în categoria învățării ludice, datorită învelișului iscusit al glumei sau al poantei care îmbracă sâmburele adevărului cu dulceața intuiției superioare (opusă metodelor discursive), pentru a fi așezat cu blândețe și seninătate în inima celuilalt.

Umorul, ca formă de transmitere cu haz a în­țelepciunii și ca parfum subtil al eleganței sufletești care aproprie și întreține prietenia, trebuie lucrat concomitent cu generozitatea, buna-credință, naturalețea și cu toată cunoaș­terea prin virtute.