Starețul Ioan Cojan sau lucrarea unui monah de la începutul mileniului al treilea

L‑am întâlnit de multe ori pe părintele Ioan Cojan, încă din anii în care Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă Alba Iulia își așeza începuturile. Mi‑au rămas în amintire râvna, puterea lăuntrică prin care un om dăruit lui Dumnezeu îndrăznește să privească dincolo de greutățile ceasului trecător și să pună temelie unei lucrări al cărei rod se va arăta mai târziu.

Avea dorința arzătoare de a ridica o mănăstire într‑un ținut văduvit de vechile sale vetre de rugăciune, ctitorii dărâmate cu o înverșunare dureroasă. Acolo unde istoria lăsase răni, o obște nouă era chemată să adune în jurul Sfântului Altar nădejdile oamenilor.

După 1990, în diferite locuri ale Transilvaniei au început să se înalțe noi lăcașuri de închinare. Odată cu zidurile lor, se ridica și nădejdea reînnodării continuității monahale greu încercate. În unele dintre aceste așezăminte s‑a căutat, cu răbdare și osteneală, statornicirea unei vieți binecuvântate, întemeiate pe rugăciune, ascultare și bună rânduială eclesială. O mănăstire prinde rădăcini prin oamenii care își încredințează viața lui Hristos și învață zi după zi să prefacă timpul în rugăciune, iar truda în slujire.

Prima mea întâlnire cu părintele Ioan Cojan a fost prilejuită de tunderea în monahism a fratelui Marius Drăgoi, care avea să primească numele Macarie. Drumul său către Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă Alba Iulia purta o semnificație aparte, legată de grija cu care un ierarh înțelegea să îndrume începuturile vieții închinate lui Dumnezeu.

Într‑o zi, Arhiepiscopul de atunci, Bartolomeu Anania, l‑a chemat pe cel care îi fusese secretar și îi stătuse aproape câțiva ani. Au avut un dialog de suflet, în care gândul intrării în monahism a fost așezat sub semnul răspunderii duhovnicești. Ierarhul i‑a cerut să aleagă o mănăstire cu bune rânduieli, în care rugăciunea și ascultarea să alcătuiască temelia viețuirii. Un asemenea început avea nevoie de statornicie, îndrumare și o școală a obștii în care omul învață să‑și cunoască neputințele și să‑și deschidă inima lucrării harului.

Probabil că Marius Drăgoi, cu entuziasmul și nerăbdarea tinereții de atunci, ar fi preferat o mănăstire mai apropiată de Cluj sau chiar primirea chipului monahal în cadrul Catedralei Arhiepiscopale, dar Arhiepiscopul Bartolomeu a fost categoric. În hotărârea lui se putea desluși grija pentru așezarea temeinică a unei chemări care trebuia să se maturizeze prin rugăciune și ascultare. Astfel a ajuns fratele Marius la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, unde primise mai înainte tunderea în monahism și preotul celib Vasile Fluieraș, cel care avea să devină minunatul Episcop Vasile Someșanul.

Îmi amintesc spațiul eclesial amenajat cu greu, în care s‑a săvârșit călugăria fratelui Marius. Simplitatea acelui început lăsa să se întrevadă osteneala celor care îl făcuseră cu putință. În jurul părintelui Ioan și al micii obști de atunci se înfiripa o comunitate; oameni adunați de chemarea rugăciunii începeau să se recunoască drept fii ai aceleiaşi îndrumări duhovniceşti. O biserică pregătită cu trudă devenea, încetul cu încetul, casă pentru suflete, loc de mărturisire, de întărire și de întoarcere către Dumnezeu.

Privind în urmă, îmi vine în minte cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina tuturor oamenilor e viețuirea monahală”. Această chemare la o viață care luminează prin pildă așază asupra monahului o răspundere adâncă: păstrarea, prin propria nevoință, nădejdea celor care îi trec pragul.

L‑am simțit atunci pe părintele Ioan ca pe un om aspru, iubitor de bună rânduială, atent la felul în care credința se așază în viața de fiecare zi. Slujea, spovedea și ținea mult la legătura duhovnicească cu ucenicii săi. În această apropiere, îndrumarea cerea continuitate, iar cuvântul primit trebuia să rodească în faptă. Le cerea să nu lipsească de la Sfânta Liturghie, să fie creștini buni, să‑L iubească pe Dumnezeu și să împlinească poruncile Domnului.

Erau îndemnuri care cuprindeau o întreagă rânduială a inimii. În jurul lor se aduna și se întărea comunitatea: prin credincioșia față de Sfântul Altar, prin cercetarea conștiinței și osteneala de a duce în viața de fiecare zi ceea ce omul mărturisește în rugăciune. Astfel mi‑a rămas în amintire părintele Ioan Cojan: un monah preocupat de zidirea unei mănăstiri și de creșterea sufletelor încredințate lui, purtând, între grijile începutului, dorința ca locul acela să prindă rădăcini în iubirea lui Dumnezeu.

Până astăzi, obștea a crescut, adâncindu‑și rădăcinile în viața duhovnicească a locului. Nu știu dacă sporirea ei a fost însemnată din punct de vedere numeric; am putut însă vedea cât de puternică devenise legătura cu oamenii care îi treceau pragul. Mulțimea credincioșilor prezenți la slujbe, la hram, la conferințe și la întâlnirile misionare mă încredința că la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă Alba Iulia se închegase o comunitate rugătoare și misionară, preocupată statornic de lucrarea sufletului. În jurul ei se adunau oameni care căutau un cuvânt de îndrumare, un sprijin în încercări și pacea pe care o dă apropierea de Dumnezeu. Rugăciunea obștii își prelungea astfel rodirea în casele și în viețile celor care se întorceau de acolo întăriți.

După acel început monahal, l‑am revăzut pe părintele Ioan Cojan la hirotonia întru arhiereu a părintelui Macarie Drăgoi, săvârșită în catedrala din Cluj‑Napoca (2008). Îl păstrez în amintire zâmbitor, cu bucuria reținută și adâncă a unui părinte care își vede ucenicul chemat la o slujire plină de răspundere. Înaintea noului ierarh se deschidea drumul către ținuturile scandinave, către românii din Suedia, Norvegia și Danemarca, până în depărtările nordului, stăpânite de întinderi de gheață și zăpadă. Acolo aveau să ducă apropierea Bisericii, căldura rugăciunii și cuvântul Evangheliei, adunând în jurul Sfântului Altar oameni aflați departe de pământul natal.

Mitropolitul Bartolomeu l‑a invitat atunci pe părintele Ioan Cojan să rostească un cuvânt. Îmi amintesc grija cu care își cântărea vorbele, ferindu‑le de prisosul laudelor. Mi s‑a părut că preocuparea sa cea mai adâncă era să‑l îndrume pe cel nou hirotonit către păstrarea darurilor primite, cu trezvie și smerenie. În asemenea ceasuri, bucuria împlinirii poartă în ea chemarea la o veghe mai atentă: ceea ce Dumnezeu sădește în om trebuie ocrotit prin rugăciune, răbdare și credincioșie față de slujirea încredințată.

Gândul ne apropie de cuvântul apostolic despre comoara purtată în vase de lut (2 Corinteni 4, 7). Darurile harului și roadele virtuții sunt încredințate făpturii noastre fragile, supuse oboselii și încercărilor. Uneori, ele rămân ascunse în vieți smerite, în locuri nebăgate în seamă ori chiar disprețuite de oameni. Scriptura și învățătura marilor Părinți ai Bisericii ne deprind să recunoaștem această taină: slăbiciunea vasului ne cheamă la smerenie, iar prețul comorii la neîncetată luare‑aminte.

O altă întâlnire care m‑a impresionat a fost aceea de la Mănăstirea Țigănești, în anul 2019. Părintele Ioan Cojan revenea acolo după mulți ani.

De acel moment se leagă chipul stavroforei Filofteia Potcoavă, una dintre nepoatele Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, precum și al surorii sale, monahia Rafaela. Mama lor era sora apropiată și mult iubită a părintelui profesor. Cele două monahii au avut un rol deosebit în îngrijirea unchiului lor, îndeosebi în anii dinainte de 1990, când lipsurile și frigul din locuință îi șubreziseră sănătatea, încât viața îi era în primejdie.

Într‑o iarnă cumplită, când bucureștenii înghețau la propriu și la figurat, ele l‑au luat pe părintele profesor în casa lor de la Țigănești. Locuiau încă acolo, înainte de a pleca, la chemarea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în Transilvania, unde aveau să înființeze o mănăstire. În adăpostul acelei case, prin căldură, îngrijire și dragoste veghetoare, Părintele Dumitru Stăniloae a fost salvat din primejdia care îl amenința.

În această faptă se descoperă frumusețea iubirii lucrătoare. Mâinile care îngrijesc, casa care primește și inima care veghează lângă cel slăbit dau trup cuvintelor credinței. În iarna aceea, la Țigănești, dragostea celor două nepoate a ocrotit viața unui mare teolog al Bisericii, așezând în jurul fragilității sale trupești căldura unei fapte adevărate.

Părintele Ioan Cojan s‑a îngrijit de cele două maici, păstrând față de ele acea apropiere în care bunătatea se face sprijin, iar grija pentru aproapele capătă chipul faptelor. La înmormântarea stavroforei Filofteia Potcoavă a venit însoțit de mulți ucenici, aducând mărturia unei legături pe care nici despărțirea pământească nu o putea destrăma. Era binevoitor și simțitor la suferința celuilalt, așa cum se cuvine să fie orice slujitor al Bisericii: cu inima deschisă către durerea oamenilor și cu rugăciunea pregătită să o cuprindă.

Lucrarea sa se prelungea și în cuvântul scris. A publicat mult și, din câte îmi amintesc, semna în fiecare număr al revistei pe care o edita în mănăstirea sa. Prin aceste pagini, îndrumarea duhovnicească trecea dincolo de hotarele așezământului, ajungând la oameni pe care poate nu îi întâlnise, dar cărora le putea fi aproape printr‑un gând de folos. Era invitat adeseori în parohii din țară și din străinătate, iar în ultima perioadă cred că cele mai multe chemări veneau din parohiile și comunitățile Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. Drumurile sale purtau astfel mai departe ceva din viața mănăstirii: chemarea la rugăciune, bucuria întâlnirii și îndemnul la o credință lucrătoare.

A avut bucuria de a vedea ridicați la treapta arhieriei doi dintre cei care primiseră chipul monahal în Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”: Episcopul Vasile Fluieraș și Episcopul Macarie Drăgoi. Cel din urmă i‑a fost aproape și la despărțirea de această lume, slujind la înmormântarea sa împreună cu Arhiepiscopul Alba Iuliei.

În ziua în care trupul părintelui era încredințat pământului din care fusese zidit, legătura dintre stareț și ucenic își afla expresia cea mai adâncă în rugăciune. Odinioară, părintele Ioan îl însoțise la începutul vieții călugărești; acum, ucenicul îl însoțea cu rugăciunile Bisericii către pragul veșniciei.

Am prețuit la părintele Ioan Cojan disponibilitatea pentru ceilalți, puterea de a zâmbi și râvna neostoită pentru misiune. Avea mereu dorința de a face ceva folositor, de a răspunde unei chemări, de a pune umărul la o lucrare. Zelul său apostolic se vedea în călătoriile întreprinse, în distanțele mari pe care le străbătea și în strădaniile pe care le primea ca parte a slujirii. Toate se adunau în aceeași dorință: să‑I slujească Domnului cu toată inima, dăruindu‑I puterile și timpul vieții sale.

Așa cum am observat și în ultimele zile ale șederii lui între pământeni, părintele avea mulți prieteni și ucenici. Pe mulți îi ajutase, iar apropierea lor mărturisea despre binele dăruit de‑a lungul anilor. Sunt fapte care rămân multă vreme ascunse în discreția unei întâlniri, în recunoștința unui om ori în taina unei rugăciuni; la ceasul despărțirii, prezența celor care au primit ajutorul le lasă să se întrevadă.

Deși slujise într‑o mănăstire nouă, în care rămăseseră încă multe de împlinit în plan material, iar zidirea duhovnicească își cerea neîncetat osteneala, părintele a dăruit tot ce a putut pentru slujirea Bisericii. I‑a primit pe toți, i‑a ospătat, le‑a zâmbit și le‑a făcut loc în grijile sale. Unora le‑a amintit însă, cu fermitate, și adevăruri pe care un duhovnic bun are datoria să le rostească, chiar atunci când cuvântul său întâmpină reticență. Iubirea părintească poartă și această răspundere: să îndrume cu discernământ, să cheme la îndreptare și să păstreze înaintea omului lumina poruncilor dumnezeiești.

Binecuvântate sunt asemenea vieți de monahi și misionari, ziditori de biserici și, mai ales, truditori la înnoirea inimii omenești. Prin rugăciune, prin cuvânt și prin pilda lor, ei ajută sufletele să se deschidă lucrării harului, cu răbdarea celui care știe că rodul duhovnicesc are nevoie de timp, grijă și multă dragoste. În urma lor rămân lăcașuri, comunități și mai ales oameni în a căror viață întâlnirea cu un părinte a așezat un început bun.

Între acești pălmași ai Duhului, slujitori ai Sfintelor Taine și lucrători în țarina inimilor rămâne și părintele Ioan Cojan, starețul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă Alba Iulia. Îi păstrăm chipul și râvna, încredințându‑le rugăciunii și recunoștinței. Iar acum, când osteneala lui pământească s‑a încheiat, Îl rugăm pe Domnul, Căruia a dorit să‑I slujească din toată inima, să‑l primească în lumina și pacea Împărăției Sale.