Un lux lipsit de gust

Privești la un bordei țărănesc, iar apoi la un conac boieresc. Admiri un costum popular, iar apoi un veșmânt imperial. Observi o simplă înlăn­țuire de mărgele fără mare valoare și un colier lucrat cu mult meșteșug. Toate clădirile, veș­mintele, obiectele de înfrumu­sețare din trecut par să aibă un rost al lor, o frumusețe aparte care trece dincolo de numărul de metri pătrați, calitatea stofei sau pietrele prețioase folosite pentru a le crea.

Apoi, te întorci în lumea prezentă. Bordeiul s-a transformat în garsonieră sau, după caz, în apartament cu două camere. Toate construite după același calapod. Conacul boieresc a devenit o vilă cu multe camere, dar fără nici o împodobire exterioară sau interioară în afara unor culori extravagante sau a utilizării fără discernământ a unor materiale de construcție scumpe care se potrivesc unele cu altele ca nuca în perete. Desigur, acum avem piscine, ar spune un modern. Ce uităm este că și romanii bogați aveau astfel de construcții - chiar dotate cu sisteme de încălzire revoluționare pentru vremea respectivă -, dar mult, mult mai sofisticate în ceea ce privește împodobirea. Spre deosebire de ei, oamenii de astăzi par asemenea barbarilor care confundă piscina cu o cadă mai mare scoasă în afara locuinței. În ceea ce pri­vește hainele și bijuteriile, cele antice par adevărate minuni, având în vedere mijloacele prin care erau produse, iar ceea ce ne surprinde la produsele din epoca modernă este tocmai costul lor uriaș și evidenta lor... urâțenie.

Nu scriu acest material pentru a „deplânge” felul în care oamenii zilelor noastre își împodobesc casa, îmbrăcămintea sau își expun bijuteriile, adesea total lipsite de gust, ci tocmai pentru a reliefa această lipsă a oricărui discernământ considerată drept opulență, lux, fast. Luxul modern nu este doar scump, este și foarte grosier, simplist și vulgar. Ori, în trecut, luxul consta tocmai în a crea opere de bun gust, care trebuiau să dureze secole de-a rândul pentru a fi admirate și de viitoarele generații, cărora trebuia să le inspire respectul pentru munca și dăruirea înaintașilor lor. Acum, brățările groase de mână și lanțurile de-a dreptul chinuitoare pentru gâtul celor care le poartă, vilele cu multe camere și îmbrăcămintea scumpă, dar vulgară creează ideea unui chin pe care oamenii parcă și-l impun singuri. În plus, cine mai posedă astăzi un tablou sau o sculptură în casă - aceste obiecte simple care pot demon­stra cu prisosință în multe cazuri acea bogăție interioară, acel bun gust care te determină să cauți frumosul în detrimentul a ceea ce este doar scump?

Toată discuția dintre această imagine a trecutului și a prezentului constă în distincția dintre frumos și scump. Am ajuns să iubim prețul unui obiect fără a mai privi la obiectul în sine. Suntem cuprinși de admirație atunci când cineva ne spune că locuiește într-o casă scumpă, când vedem hainele sale scumpe, când privim bijuteriile sale scumpe. Prețul ne orbește, pentru că doar pe acesta îl mai luăm în considerare. Și atunci... să ne mai mire că tot ce este scump astăzi este de o urâțenie feroce, că dincolo de materialele din care este creat și de eticheta sa este total lipsit de orice frumusețe? Poate că este și acesta un efect al interiorului nostru. Anticii, bizantinii, chiar și oamenii Renașterii puteau aprecia frumosul, aveau un simț estetic înnăscut. Când cineva intra în Sfânta Sofia mai întâi se minuna, nu întreba cât a costat edificiul înainte de a-și exprima admirația. De asemenea, pentru antici nu era suficient să te îmbraci în haine bogate sau să ai multe proprietăți. În Roma antică, dacă nu proveneai dintr-un neam bun și nu aveai un comportament decent, toate celelalte nu mai contau. Un comportament grațios valora cât tot luxul exterior.

În plus, noi, cei de astăzi, am uitat de frumusețea și luxul virtuților creștine și am ajuns să apreciem fastul urât și pur exterior al patimilor. De aceea, dacă privim la o risipă continuă în numele propriului renume care se constată la foarte mulți oameni, ne dăm seama că, de fapt, ei distrug clipă de clipă frumusețea și sensul propriei lor vieți, așa cum reliefa acum două milenii și filosoful stoic Seneca: „Viața este îndeajuns de lungă și ne-a fost dată din plin pentru împlinirea faptelor de mare importanță, dacă viața întreagă este bine chibzuită; însă când este risipită în lux și nepăsare, când nu este consumată în numele unui scop bun, atunci când clipa ultimă ajunge să ne constrângă, înțelegem că am trecut printr-o viață de care nu ne-am dat seama că se duce. Așa este: nu primim o viață scurtă, ci ne-o facem scurtă, nu îi ducem lipsa, ci suntem risipitori” (Seneca, „De brevitate vitae”, în: Dialoguri, vol. II, ediție îngrijită de Ioana Costa, Iași, Ed. Polirom, 2004, pp. 137-138).