Un monah primitor de străini şi slujitor devotat al obştii nemţene

Între monahii Mănăstirii Neamţ s-a numărat, pentru vreo 40 și mai bine de ani, în timpul unei grele perioade de opresiune, și monahul Gherasim Grumăzescu.

Născut la 14 august 1921 în localitatea Rădășeni, judeţul Suceava, într-o familie de oameni gospodari și profund credincioși, Vasile și Safta, a primit o educaţie aleasă în spirit creștin, bucurându-se de ocrotirea Maicii Domnului din preafrumoasa icoană pictată la Muntele Athos și adusă în biserica mare a satului Rădășeni la începutul veacului XX.

Unul dintre copiii acestei familii avea să își îndrepte pașii către Mănăstirea Neamţ, vieţuind pentru un timp la Schitul Icoana Nouă, sub oblăduirea duhovnicească a părintelui protosinghel Vasian Iosub, ctitorul noului schit pe care l-a înălţat la începutul anilor '40 ai veacului XX.

Între ctitorii care au pus suflet la construirea Schitului Icoana ­Nouă s-au numărat și părinţii Gherasim Grumăzescu și Trifon Gavril, veniţi în obștea de la Neamţ în anul 1955, amândoi avându-și obâr­șia în satul Rădășeni.

Din familia monahului Gherasim Grumăzescu, o soră s-a stabilit la Craiova, iar după ce a absolvit Facultatea de Medicină s-a căsătorit cu un ofiţer și au avut o familie tradiţională creștină, fiind la un moment dat, în timpul regimului comunist, medicul cu cei mai mulţi copii din România, și anume opt la număr. A păstrat permanent legătura cu Mănăstirea Neamţ, prin intermediul fratelui său, dar și cu mănăstirile din Oltenia, devenind sfetnic întru ale sănătăţii pentru Mitropoliţii Olteniei, Teoctist Arăpașu și Nestor Vornicescu, pe care i-a cunoscut îndeaproape și le-a fost într-un anumit fel binefăcătoare. Când s-a mutat la Domnul, trupul ei a fost așezat întru nădejdea Învierii și a vieţii veșnice în cimitirul Mănăstirii Jitianu de lângă Craiova.

Monahul Gherasim Grumăzescu a fost pentru o perioadă de timp ucenicul părintelui Vasian Iosub de la Icoana, cel care i-a rugat pe unii dintre fiii duhovnicești să îl ajute la zidirea Schitului Icoana Nouă. Dorea ca noul schit să fie așezat într-un loc frumos, mai stabil și mai larg decât acela de la Icoana Veche, acolo unde bisericuţa se risipise împreună cu malul ce o ţinea dea­supra pârâului, care uneori venea învolburat, mai ales primăvara, după topirea zăpezilor, dar și după marile furtuni.

Părintele Gherasim a lucrat în acei ani săpând la temelia casei cu paraclis, a fântânii, a unor acareturi, dorind în același timp să vadă zidită noua biserică pe care părintele Vasian nu a reușit să o mai construiască.

La Mănăstirea Neamţ a fost cămăraș, chelar, supraveghetor la muzeu și chiar econom mare al mănăstirii (1977-1979).

Era harnic și priceput, aceste însușiri le deprinsese în casa părinţilor săi, care erau oameni gospodari și atenţi. În apropiere de zidurile Lavrei, lângă casa unde a locuit vreme de jumătate de veac părintele profesor Ioan Ivan, monahul Gherasim a vieţuit în casa monahală pe care o avusese arhimandritul Teofil Boghean, fost mare econom al mănăstirii.

Între călugării formaţi în același loc s-au numărat și alţi doi părinţi cu numele Gherasim. Unul dintre ei, Gherasim Cuco­șel, devenit mai târziu egumen al Lavrei, stareţ al Mănăstirii Putna și apoi episcop, dar și Marele Eclesiarh al Mănăstirii Neamţ, părintele cu viaţă sfântă Gherasim Cârjă, cel atât de atent cu lucrurile duhovnicești ale mănăstirii, mai ales cu icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și cu sfintele odoare pe care le-a avut în grijă mulţi ani.

În acest spirit, monahul Gherasim Grumăzescu s-a străduit să păstreze ceea ce a primit de la înaintașii săi, de la duhovnicii cărora le-a fost ucenic ascultător și de la care a încercat să înveţe urcușul duhovnicesc asemenea altor monahi.

Între amintirile pe care le păstrez despre Mănăstirea ­Neamţ sunt și unele legate de monahul Gherasim. L-am vizitat de mai multe ori în chilia în care locuia.

Avea cărţile de pravilă pe literă veche, în alfabetul chirilic. Era ediţia Ceaslovului Mare de Neamţ, uzat pe alocuri; probabil aparţinuse părinţilor Teofil Boghean și Gherasim Cârjă, care locuiseră înainte în aceeași chilie. De asemenea, avea Proloagele, în chirilică, tipărite tot la Neamţ. În fiecare zi citea viaţa sfântului și cuvântul de învăţătură care urma. Pe marginea cuvântului de învăţătură făcea mici comentarii, vorbind despre râvna celor care au îmbrăţișat viaţa monahală. Era plăcut să îl auzi vorbind, avea cuvinte simple, dar profunde, înţelepte.

O altă amintire despre monahul Gherasim Grumăzescu este aceea pe care părintele mi-a spus-o de multe ori, și anume faptul că, la depunerea voturilor monahale, în cadrul slujbei săvârşite la Schitul Icoana, la un an și ceva de la intrarea în obștea Mănăstirii Neamţ, au participat, pe lângă stareţul mănăstirii de atunci, arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu, și părintele profesor Ioan G. Coman, rector al Institutului Teologic de Grad Universitar din București. Părintele Coman și preoteasa lui veneau adesea la Mănăstirea ­Neamţ, iar în unele zile vizitau schiturile dimprejur: Vovidenia, Pocrov și Icoana. La Icoana, părintele profesor slujea aproape întotdeauna și cuvânta cu măiestrie la hramul din 6 august, „Schimbarea la Faţă”.

Atunci, cu prilejul călugăriei celor doi novici: Gheorghe (Gheor­ghiţă) Grumăzescu și Trifon Gavril, a vorbit părintele Ioan G. Coman. Spunea părintele Gherasim că preoţii de mir vorbesc mai frumos la călugărie, iar monahii, la săvârșirea slujbelor de cununie.

Părintele Gherasim era ospitalier, primea la hramul Mănăstirii Neamţ numeroși pelerini care veneau din satul natal, oferindu-le atât încăperile, cât și holurile și pridvorul casei sale.

Cu aceeași dragoste primea vara rudeniile și mai ales copiii surorii sale Casandra de la Craiova, medicul de care am amintit mai sus, pe care i-a iubit mult și care l-au plâns în ziua despărţirii din acel sfârșit de octombrie 1989.