Un prost!

Iar în Teleorman?, zice. Iar, îi răspund. La posibilitățile tale? Ce vrei să spui? Că ai putea să-ți petreci vara în altă parte. Aș putea. Și de ce n-o faci?

De prost! Dacă îți spunea altcineva asta, te supărai. D-aia mi-o și spun eu, ca să nu mă supăr. Cred că glumești! Nu glumesc deloc. Într-o lume de oameni foarte deștepți, e nevoie, pentru echilibru, și de niște proști ca mine. Poate că în­țelegem în moduri diferite prostia. Poate. În ce mă privește, ea are legătură cu inima, nu cu mintea, așa cum probabil te așteptai să auzi. Zău că nu pricep. Ce treabă are inima cu prostia? Are. Cel puțin la mine. De la ea mi se trage. De la memoria ei de elefant. Prostia de care-ți vorbesc e direct propor­țională cu ținerea de minte a inimii. Degeaba îmi învăț mintea să uite, în încercarea de a fi asemenea celor mai mulți dintre oamenii de azi, fiindcă își aduce ea, inima, aminte. De tot felul de lucruri mărunte, făcând din mine un om rămas în urma celorlalți, adică un mare prost, chiar te rog să reții asta, nu sunt un prost oarecare, ci unul mare de tot. Unde mai pui că mă și mândresc cu asta.

Lucruri mărunte ziceai? Dă-mi câteva exemple. Satul în care m-am născut, bunicii, părinții, școala în care am învățat să scriu și să citesc, pădurea din marginea satului, cântecul cucului, câmpul înverzit, berzele, secerișul grâului, fântânile de la răspântia drumurilor, părăsite acum, ca și casele oamenilor, ce s-au mutat, unul câte unul, în satul celălalt din vale, în niște case mai mici, numite morminte, înserările, cântecul cocoșilor, biserica din deal, cântecul clopotului. Față de Paris, Londra, New York, Ibiza, Bali, Monaco, Zanzibar, Portugalia, Oceanul Indian, Caraibe, unde-i poți găsi vara pe oamenii deștepți, toate acestea sunt lucruri mărunte, după care tânjesc doar... proștii ca mine. Suntem din ce în ce mai puțini, spre binele lumii celei mari, ce merge îna­inte, în vreme ce lumea noastră mică se duce, se tot duce înapoi.

Ca să-ți fie dor de astfel de lucruri, și nu doar din când în când, ci mereu, trebuie să fii un mare prost ca mine. Adică un om care se ia, deși nu l-a lăsat încă mintea, după ce-i zice inima, iar inima îi zice, îmi zice, pentru că despre mine este vorba, să mă întorc, atunci când arșița pârjolește pământul, acasă, în Teleorman, și să fac asta și iarna, când suflă crivățul pe ulițele tot mai pustii ale satului. Aș putea, într-adevăr, să merg în oricare dintre locurile unde îi găsești pe oamenii deștepți, am și fost de mai multe ori, însă în ultimii ani, poate cei mai frumoși ani ai mei, îmi urmez inima, ducându-mă după ea, ca prostul, spre arșița verilor din Teleorman.

Și cu cine stai de vorbă acolo? Oho, cu toți oamenii pe care îi cunosc. Cu viii și morții, deopotrivă. Dacă ai ști câte povești au să-mi spună mormintele! Într-o zi, o să vorbim de la mormânt la mormânt, privilegiu pe care nu-l pot avea decât aici. Acum pricepi?

(Din volumul „Noi povești ale cerului și pământului”, în curs de pregătire)