Unirea și unitatea

În 1918 se încheia un lung proces, cel al Unirii. La el s-a lucrat secular, cu răbdare, cel puțin de la începuturile Școlii Ardelene, ideea s-a construit și întărit, deceniu după deceniu, până a prins chip istoric. Nu mai știu altă înfăptuire similară în istoria noastră culturală, necum în cea politică. Dacă însă Unirea s-a realizat, ca o rachetă care are nevoie de două trepte pentru a ajunge pe o traiectorie suficient de înaltă, unitatearămâne încă un deziderat. Au fost mai întâi interbelicul, prea scurt pentru o operă istorică de așa amploare, apoi comunismul, care este prin esență un regim bazat pe urăși dezbinareși care a avut ca scop fundamental tocmai fărâmarea bazelor unității,el distrugând cu insistență și puținul care se împlinise în această direcție. Lupta de clasă este expresie nemediată a urii și această forma mentis a continuat și în „democrația originală” românească de după 1989. Așa se face că sărbătoarea Centenarului ne găsește confuzi și dez-uniți. Falii sociale nenumărate se cască între categorii și în interiorul acestora. S-au refăcut pluralismul partinic, societatea civilă, presa liberă. Dar s-a omis să fie cimentate cu acea ideecomunitară,cu idealul comun,fără de care nu există viitor. Și nu există popor, ci numai populație.

Sub semnul funest al acestei dezbinări evoluăm încă. Nu întâmplător sunt supuse unui atac ideologic mai direct sau mai insidios, dar extrem de tenace, exact acele elemente care sunt menite să consolideze unitatea: Biserica, familia, școala, credința, istoria și cultura națională. Se promovează ca ideal uman „realizarea personală”, iar valorile comunitare sunt abolite, pe motiv de „colectivism”. O altă linie de fractură foarte adâncă este cea interge­neraționistă. Chestiunea nu este, desigur, nouă. O întâlnim la bonjuriștii pașoptiști și la cei care au trăit în perioada interbelică, avem mereu această tensiune, benefică în sine. Ceea ce deosebește de situația de acum este că atunci țelul era vizibil, comun, dife­rențele erau mai degrabă asupra căilor de a-l atinge. Tombaterele (persoane cu idei învechite) erau împotriva modernizării (id est europenizării) și a unirii, dar își trimiteau odraslele la studii în Vest. Era, totuși, o epocă a valorilor tari în care credeau toți, indiferent de generație. Și asta este principala deosebire față de astăzi, când ni se injectează ideea că nu mai există valori, principii, că nu există adevăr. Dacă nu există valori tari, nu există „factori de coagulare” socială. Numai interese individuale ori de castă. Această carență nu se simte acut în vechile culturi europene, unificate în interior de mult, dar lipsa de factor coagulant produce în societatea noastră sângerări (ce altceva sunt migrația, neimplicarea socială, indiferentismul lui „nu se poate face nimic”, complexul manolic de a dărâma mâine ceea ce se construiește azi?) masive. Priveam recent o sală plină de adolescenți în fața cărora trebuia să țin o conferință pe o temă care evident le era antipatică. Și le-am spus, exact în ordinea acestei rupturi: Voi, privind la mine, vedeți o generație „expirată”, care v-a lăsat o țară nea­șezată, haotică, înapoiată; eu, privind la voi, văd o completă lipsă de speranță.

Este prea întunecat acest tablou, schițat în câteva tușe rapide? Dacă rămânem cu privirea strict la nivel sociologic, de mentalități colective sau de context istoric, atunci el e mai degrabă prea îngăduitor, ar trebui mai mult acid. Această acedie socială generalizată poate avea, totuși, un efect paradoxal. Anume acela de a-i selecta pe cei mai buni. Când va apărea, clar formulat, idealul  (scuze, e concept „tare”, nerecomandabil de cei care văd lucrurile relativist) comun, atunci vom avea și o „aristocrație” a meritului, capabilă să pună în operă acest ideal. E mult de lucru la unitatea românilor! Avem, de exemplu, de reînvățat, de reîntemeiat institu­ția gravă a respectului.  Care este ceva mai mult decât „simplă” politețe. Pentru români, virtutea deriziunii, a bășcăliei, e sinonimă cu inteligența, cu sprinteneala de spirit. Prea mulți nu mai au „nimic sfânt”, cum se spune. Fără a-l abandona, să căutăm a-i adăuga acestui spirit caustic și recu­noașterea valorii. Smerenia nu numai ca valoare creștină, ci și ca virtute „civilă”. Să acceptăm că există o „aristocrație a meritului” și să o cinstim ca atare. Ar fi, mi se pare, un prim pas pentru unitate, în jurulunei asemenea aristocrații. S-ar putea ca edificarea unității naționale să necesite ceva mai mult decât cea a unirii. Mai ales că, în secolul al XIX-lea (care a durat ca mentalitate, ne spun istoricii, până la Primul Război Mondial) contextul extern era favorabil, fiind epoca unirilor. Acum pare, dimpotrivă, epoca destrămărilor, și trebuie să fim oarecum contra curentului. Generația minunată care a înfăptuit Unirea a fost decimată în închisorile comuniste, neavând timp (da, timpul nu prea a avut niciodată răbdare cu noi, iar atunci când l-am avut - precum din 1990 încoace - ne-am purtat ca și cum ar fi fost o resursă inepuizabilă, ne lipsește imperativul lui aici și acum, al urgenței istorice) să consolideze unitatea. E o minune că o făcuseră posibilă, realizabilă și desăvârșită istoric. În al său Itinerariu spiritual de acum exact 90 de ani, Mircea Eliade visa să dea un program „tinerei gene­rații”. Și, mult mai devreme, pașoptiștii vorbeau până la sațietate de misie. Cine va fi Eliadele sintetizator al „temelor timpului nostru”, după vorba lui Ortega y Gasset?

Primul pas este totdeauna o eliberare. Și, firește, nu putem pleca decât de la premisa absolută a lui „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Oricum se va face, unitatea nu se poate construi decât în jurul Adevărului.