Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Urcarea dealului

Urcarea dealului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 30 Oct, 2020

Era imediat după seceriș și ai mei m-au luat cu ei la arie. Stătea un ditamai dealul de grâu în mijlocul câmpului. Dealul acesta a fost prima gârlă în care m-am scăldat! Vrusesem la început doar să-l urc, dar după numai câțiva pași m-am pomenit îngropat până la genunchi în grâu, apoi până la brâu. Văzând că mă duc tot mai în jos, am început să dau din mâini. Curând avea să mă înghită grâul cu totul. Și nu-mi sărea nimeni în ajutor. Nici măcar părinții mei, pe care-i vedeam punând ceva în niște saci, la poalele dealului în care urma să mă înec. Chiar dealul îl puneau, dar era mult, foarte mult de pus. N-ajungeau prea repede la mine. Așa că m-am gândit să încep să înot, ceea ce am și făcut în minutele următoare, băgând de seamă că grâul mă ține la suprafața lui, îngăduindu-mi să respir și chiar să urc fără prea mare efort spre vârful dealului, ce nu se micșora deloc, deși mama și tata, și nu numai ei, dădeau întruna la lopată, încărcându-l în saci. 

Deodată mi s-a năzărit c-ar putea să nu mă observe, încărcându-mă și pe mine și suindu-mă mai apoi într-o căruță, pentru a fi dus la moară, de unde aveam să mă întorc sub formă de făină acasă. 

Ei să nu mă găsească pe nicăieri și eu să le spun, când se așază cu ochii în lacrimi la masă, nu mai plânge, mamă, și nu mai plânge, tată, iată-mă aici cu voi, n-am dispărut, bucurați-vă, sunt pâinea din care tocmai mușcați!

Doamne, ce frumos se vede cerul din largul gârlei de grâu, care se face tot mai mare, chiar cât o mare, ba chiar cât un ocean, și eu mă aflu exact în mijlocul oceanului, singur-singurel, întocmai ca dealul de grâu în mijlocul câmpului. 

Departe, în urmă, se aud vocile câtorva oameni, vorbesc despre mine, despre curajul meu de a mă apropia, înotând, de țărmul Americii - care Americă?, mie mi se pare că mă apropii de cer - una dintre ele e vocea mamei, îmi spune pesemne să fiu atent, să nu ajung din greșeală în sacii în care încarcă grâul. 

 Sunt aici, strig dintr-odată din vârful dealului.

 Vino să mănânci, îmi strigă mama, e ora prânzului, nu ți-e foame?

Ba îmi este, îi răspund, dar cum rămâne cu America? Adică nu, cu cerul, am vrut să spun.

Constat, însă, în timp ce mușc cu poftă din pâine, că e bine și pe pământ. Și că dealul de grâu chiar s-a micșorat. Lucru ce mă bucură nespus. O să-mi fie mai ușor acum ca, până diseară, să ating malul verii următoare. Fiindcă într-acolo am plecat.