Urcușul spre larg: bucuria întrebării sau pedagogia tainică a întâlnirii

Adeseori, istoria culturii noastre este pândită de riscul de a judeca marile izbânzi ale spiritului doar prin prisma edificiilor doctrinar-sistematice încheiate - cărți de căpătâi, sisteme filosofice ori volume dogmatice masive –, pierzând din vedere dinamica discretă, aproape freatică, a dialogului viu, a întâlnirii. Or, în tradiția creștină și patristică, adevărul nu se predă ca un inventar abstract-intelectualist și rece, ci se împărtășește personal: de la om la om, de la privire la privire, de la bătrânul călăuzitor la ucenicul pornit în căutarea rostului, a noimei.

Tocmai de aceea, există în biografia oricărui căutător sincer de absolut un moment de răscruce în care cărțile, deși citite cu nesaț, nu mai sunt de ajuns. Se naște atunci o foame acută de prezență, o nevoie de a vedea gândul întrupat într-un chip, de a găsi un Avvă în a cărui preajmă neliniștile tinereții să se poată așeza în bună rânduială. În anii grei ai ultimului deceniu al dictaturii comuniste din România, când cultura oficială părea ferecată în lozinci, câțiva tineri porneau pe urmele marilor repere spirituale nu dintr-o curiozitate vanitoasă, ci dintr-o imperioasă sete de discernământ: căutau Persoana din spatele operei, căutau duhul din spatele literei.

O mărturie a acestei căutări rodnice o constituie volumul Dumitru Stăniloae. Răspunsuri la întrebările lui Ioan Pintea, ilustrat cu lucrări ale pictorului Horea Paștina, coagulat în jurul dialogului purtat în 1987 de părintele Ioan Pintea cu Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, care nu este o simplă restituire de arhivă literară sau eclesială, ci un veritabil act de rezistență spirituală și de recuperare a chipului lăuntric: „Eram în anii ’80 «smintit», dacă se poate spune așa, de teoriile optzeciștilor și preocupat - paradoxal - de adâncimile lumii patericale, filocalice, ale culturii spirituale canonice, ale sensului mereu ascuns al viețuirii depline și înduhovnicite. În această încă ne-discernere aflându-mă, căutam să mă limpezesc, căutam să mă dezmeticesc” (Dumitru Stăniloae. Răspunsuri la întrebările lui Ioan Pintea, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2026, pp. 9-10).

Contextul în care s-au zămislit aceste pagini poartă amprenta unei claustrări istorice sufocante. În 1987, pe când strada Cernica nr. 6 vibra sub trepidațiile oarbe ale buldozerelor regimului comunist, într-o cămăruță liniștită, sub veghea blândă a prezbiterei Maria, se deschidea o fereastră spre absolut. Tânărul poet și teolog Ioan Pintea, îndemnat de la Rohia de părintele Nicolae Steinhardt, „«bătrânul ovrei» încreș­tinat” (p. 7) - cel care mijlocise această îndrăzneață apropiere prin cărți poștale pline de căldură -, așeza în fața magistrului întrebări formulate fără frica timpurilor, de o surprinzătoare maturitate teologică și densitate culturală. Era, în fond, gestul ucenicului care, trăind neliniștile optzeciste, își căuta buna așezare și limpezirea în preajma Avvei.

Aparatul de întrebări al lui Ioan Pintea nu caută artificiul sau complicitatea facilă; el interoghează marile cumpene ale ființei: raportul dintre logos și cuvântul întrupat, ecuația dintre Aproapele și Departele, destinul românesc aflat la confluența fertilă dintre luciditatea latină și adâncul de taină al Răsăritului bizantin, ecumenismul trăit ca fidelitate mărturisitoare sau puterea tămăduitoare a rugăciunii. Răspunsurile Părintelui Stăniloae - așa cum observă în comentariile lor Dumitru Horia Ionescu, Dan Ciachir, pr. Ioan Ioniță și Monica Pillat - configurează un autentic testament spiritual: „interviul din 1987 dintre Ioan Pintea și Părintele Stăniloae strălucește prin prietenia și liniștea celor doi care dialoghează. Este armonia unei comuniuni adevărate, fără întrebări ce presupun intențiile mai mult sau mai puțin clarificate ale celui care întreba. În plus, prezentarea în scris a întrebărilor puse de Ioan Pintea a permis Părintelui Stăniloae să-și așeze în liniște răspunsurile, fără agitația unei discuții înregistrate la microfon... De aceea, afirm cu certitudine că acesta este dialogul care înseamnă testamentul spiritual al marelui teolog” (pp. 97-98). Marele dogmatist nu elaborează discursuri abstracte, ci așază teologia în orizontul bucuriei și al comuniunii personale. Pentru Sfântul Dumitru Stăniloae, omul este o ființă chemată la o neîncetată „mișcare spre înăl­țime și spre larg” (p. 17); o dinamică a desăvârșirii morale și a cunoașterii care nu se oprește la hotarul biologic, ci își găsește rațiunea și odihna în iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu. Fascinantă în această arhitectură de idei este tocmai limpezimea cu care Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae dezleagă nodurile teoretice ale vremii, răspunzând cu o seninătate dezarmantă provocărilor culturale. Întrebat despre raportarea sa critică la filosofia lui Lucian Blaga - prilej pentru atâtea etichetări reducționiste de-a lungul deceniilor -, marele teolog operează o disociere magistrală între omagiul datorat geniului poetic și rigoarea discernământului dogmatic: afirmă fără ezitare că Blaga rămâne „de neînlocuit și inegalabil” (p. 25) în surprinderea trăsăturilor sufletului românesc, regretând doar opțiunea filosofului de a ocoli temeiul hristic și personalist al Ortodoxiei. La fel de pregnantă se dovedește viziunea sa asupra vocației noastre europene: refuzând deopotrivă mimetismul facil - considerat un „aport al caraghio­sului în universal” (p. 96) - și autoizolarea opacă, părintele propune o sinteză vie a contrariilor. Poporul român, latin prin osatură lingvistică, dar răsăritean prin respirația cre­dinței, este chemat să aducă în armonia europeană transparența tainei și limpezimea duhului împăciuitor, reluând rolul istoric al călugărilor sciți de la hotarul veacurilor patristice (pp. 29-30). De aici decurge și hermeneutica limbajului propusă în dialog: cuvântul scris nu restrânge gândirea, ci o actualizează și o deschide către un indefinit inepuizabil, devenind artă și vehicul al comuniunii, în timp ce rugăciunea - acel „ceresc bumerang al sufletelor noastre” (p. 40), cum inspirat evoca versul lui Voiculescu - smulge persoana din angoasa imediatului și o reașază în Lumina odihnitoare a Sfintei Treimi. De o frumusețe aparte este și destinul publicistic al acestor interviuri. Într-o vreme în care cenzura Departamentului Cultelor veghea cu ochi de plumb la orice apariție a marelui gânditor în afara circuitului strict clerical, publicarea dialogului în paginile Telegrafului Român - prin curajul asumat al Mitropolitului Antonie Plămădeală - și desăvârșirea lui postdecembristă în revista Vatra din Târgu Mureș au constituit un eveniment de o adâncă noblețe culturală. Textul nu purta pecetea fricii de ideologie, ci lumina discretă a unui Bizanț peren, trăit ca sinteză interioară și măsură a bunei-cu­viințe. Impactul fulgurant al textului în epocă este dovedit și de eco­urile aprinse stârnite în rândul elitei intelectuale și eclesiale; așa cum își amintește autorul însuși, Andrei Pleșu, sosit la Bistrița pentru Saloanele „Liviu Rebreanu”, îi împăr­tășea cu însuflețire discuția amplă pe care o purtase chiar pe marginea acestui interviu cu teologul Daniel Ciobotea (astăzi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel) (p. 9) - mărturie grăitoare a felului în care cuvântul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae reușea să adune la un loc, în aceeași receptivitate fecundă, sensibilitatea filosofică laică și reflexul dogmatic al Bisericii. Mărturia lui Dan Ciachir surprinde admirabil această tensiune a epocii: o societate comunistă oficial atee, unde simpla apariție tipărită a numelui profesorului Stăniloae devenea o breșă de lumină și un manifest al rezistenței prin spirit. La rândul său, Dumitru Horia Ionescu, nepotul venerabilului părinte, descifrează în această întâlnire dintre tânărul zelos și patriarhul teologiei româ­nești un veritabil model platonician revizitat, în care sinceritatea bătrâ­neții neîm­puținate și curajul ucenicului zidesc o memorie comună netrecătoare.

Volumul de față este întregit admirabil de secțiunea consacrată ecoului universal al operei Sfântului Dumitru: lansarea la Bistrița a traducerii în limba engleză a Teologiei Dogmatice Ortodoxe (The Experience of God), o trudă uriașă asumată peste ocean de părintele Ioan Ioniță. Prefețele semnate de Mitropolitul Kallistos Ware, Părintele Patriarh Daniel, Părintele Andrew Louth sau profesorul Peter Bouteneff - analiza­te sintetic în Addenda semnată de Ioan Pintea - arată cât de viu, actual și provocator este personalismul eclesial propus de la Bucu­rești pentru întreaga teologie contemporană. Așa cum consemnează evocarea Părintelui Patriarh Daniel, dincolo de meșteșugul conceptual, Părintele Dumitru rămâne modelul teologului așezat în genunchi la rugăciune, capabil de cuvinte simple, esențiale (p. 124). Paginile scrise de Monica Pillat vin să pecetluiască această receptare polifonică, mărturisind impresia de prospețime pe care dialogul o lasă cititorului de azi: „un interviu care ... prin complexitatea viziunii și mai ales prin libertatea gândirii, nu-și va ofili niciodată frumusețea spirituală” (p. 116).  Citită astăzi, această carte se așază în conștiința noastră nu doar ca un act de pietate filocalică sau de anamneză evlavioasă, ci ca un îndreptar de discernământ. Într-o lume tot mai fragmentată, bântuită de grabă și amnezie spirituală, volumul Dumitru Stăniloae. Răspunsuri la întrebările lui Ioan Pintea ne rea­mintește că dialogul adevărat este o Liturghie a prezenței, o întâlnire în care cuvântul nu desparte, ci leagă pământul de cer și omul de fratele său.