Valoarea teologică a tăcerii

Între dilemele mele teologice se regă­sește și aparenta tăcere în privința rolului teologic al Născătoarei de Dumnezeu. În articolul trecut, precum și într-unul din anul 2017 („Chipul evanghelic al Fecioarei Maria”) am încercat să extrag anumite principii teologice, pârghii de interpretare, care pot fi folositoare în analiza diferitelor realități cu care teologia se întâlnește.

Am fost oarecum contrariat de ce mereu despre Maica Domnului, în discursul Bisericii, se scot în evidență numai smerenia, tăcerea, discreția ei din timpul vieții pământești.

Din Sfânta Evanghelie însă am învățat că tăcerea și discreția Maicii Domnului conțin în ele o profundă semnificație teologică. Sfântul Evanghelist Luca, de exemplu, face aluzie în două locuri la capacitatea Născătoarei de Dumnezeu de a interioriza credința. Ca o concluzie la istoria Nașterii lui Iisus și la vizita păstorilor, Evanghelistul Luca spune: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Într-o manieră asemănătoare, povestea dispariției copilului Iisus de lângă părinții Săi și convorbirea cu învățații evreilor la Templul din Ierusalim nu se termină, cum am fi anticipat, cu mustrarea din partea familiei sfinte, ci cu o oarecare nedumerire, cu mențiunea că „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51). Importanța teologică a Maicii Domnului nu vine din faptul că ea avea o pregătire vechi-testamentară specifică învățaților po­porului evreu, ci că s-a lăsat în mâna Domnului deplin, dar în același timp a reflectat la tot ceea ce s-a petrecut cu ea și apoi cu Fiul ei. Ea a fost în primul rând mama Fiului ei, iar prima hristologie, adică învățătură despre Hristos, trebuie să ne vină de la ea. Cu toate că nu putem ști tot ce gândea Maica Domnului și mai ales ce înțelegea din cele petrecute în vremurile acelea speciale cărora le era martoră, Sfintele Evanghelii ne oferă unele indicii. Pe de o parte, Maica Domnului și-a crescut Fiul în cadrele comune ale oricărei familii iudaice de la vremea aceea, care cerea, printre altele, de la copii supunere și ascultare față de părinți. Ea spunea Pruncului său, atunci când era cazul: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48). Pe de altă parte, Iisus nu a manifestat niciodată neascultare față de părinții Săi: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51).

Valoarea tăcerii Maicii Domnului și a aparentei tăceri în privința tainei ei personale mi-a fost limpezită și de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov († 1993), un părinte duhovnicesc contemporan, care spune că această lipsă de informații este voită de Dumnezeu. Părintele explică insondabilul mister al Născătoarei de Dumnezeu: „Dumnezeu a slăvit-o pe Maica Domnului și a păstrat-o în tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viața ei trupească. Biserica însă a slăvit-o”.

În fața tainelor dumnezeiești, vocea teologică a Maicii Domnului nu a fost întotdeauna tăcută. În momente deosebite, ea mărturisește cu o claritate inegalabilă lucrările lui Dumnezeu. Un astfel de caz este Cântarea Maicii Domnului, numită în tradiția ulterioară „Magnificat”, pentru că începe cu aceste cuvinte: „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Luca 1, 46-55). Slăvirea lui Dumnezeu de către Maica Domnului în această cântare a devenit un model pentru slujbele și Liturghia Bisericii. Acest imn a fost considerat a fi și o cântare a imposibilităților realizate, după cuvintele Născătoarei de Dumnezeu: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). Cântarea reprezintă un ecou a două imposibilități sau paradoxuri pe care însăși Maica Domnului le experiază: zămislirea minunată a Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei prin lucrarea Duhului Sfânt; nașterea minunată în urma căreia a rămas pururea fecioară.

În Evanghelia după Ioan, vedem că Maica Domnului are un rol important în inaugurarea activității publice a lui Iisus Hristos (Ioan 2, 1-12). Evanghelistul Ioan o prezintă pe Maica Domnului și la momentul răstignirii Fiului ei, când este încredințată spre ocrotire „ucenicului iubit”: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26). De remarcat este că, în ambele situații, Maica Domnului nu este amintită cu numele ei, Maria, ci prin expresia: „mama lui Iisus”. Acest lucru arată că ea este definită prin legătura pe care o are cu Fiul ei. Evanghelistul Ioan accentuează astfel relația unică dintre mamă și Fiu, care nu s-a încheiat la naștere, ci continuă.

Sfântul Ioan arată că Maica Domnului este un factor determinant în iconomia mântuirii realizată de Fiul ei, lucru evidențiat și de minunea de la nunta din Cana Galileei. Mântuitorul pare că refuză la început cererea Maicii Sale de a-i ajuta pe mirii ajunși în impas (Ioan 2, 3-4), sugerând un anumit obstacol și o reținere în folosirea puterii Sale dumnezeiești în împrejurări comune. Prin cuvintele „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (v. 4), Hristos Domnul vrea să spună că această minune, dacă s-ar fi petrecut atunci, la cererea Maicii Sale, depășea cadrele imediate ale unei reuniuni comune și își descoperea semnificația istorică și eshatologică mai amplă, adică trimitea la preaslăvirea lui Iisus prin moarte pe cruce și Înviere. Vedem că Iisus, la îndemnul Maicii Sale, își grăbește „ceasul”, adică apropierea de momentul preaslăvirii Sale prin moarte și Înviere, realizarea iconomiei mântuirii.

În aceste scurte relatări vedem că Maica Domnului a avut un rol activ în a grăbi lucrarea mântuitoare a lui Hristos față de lume. Dar, în același timp, tăcerea ei și discreția Bisericii privind amănunte din viața ei pământească, sunt într-un fel răspunsul teologic dat unei lumi iscoditoare și căzute.

Maica Domnului întrupează vocația pe care omenirea trebuia să o urmeze de la început. Ea a fost pregătită de Dumnezeu în lume, dar oarecum separat de lume, pentru a oferi firea umană în stadiul ei cel mai înalt. Dar Maica Domnului arată un adevăr, că lumea în starea ei de ființare naturală, sau ceea ce a devenit natural după cădere, își continuă un drum separat de Dumnezeu. Maica Domnului arată în sine cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Cuvios Sofronie Saharov: „Țelul (sensul final) al lumii făcute nu este în ființarea sa ca atare, în sine însuși, în chipul său de a ființa, ci ca făptura să-și cunoască Făcătorul, și îndumnezeirea făpturii...” (Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 355).