Venirea berzelor

Ce bine îi stă satului meu, așa pustiu de oameni cum este, cu berzele venind din nou la cuiburi și cu pomii încărcați de floare luminând ulițele și grădinile! Dacă s-ar întâmpla să nu răsară soarele într-o zi, aproape că nu s-ar cunoaște. I-ar ține locul această lumină.

Primele berze au sosit la începutul săptămânii trecute. Am mers, ca în fiecare an, să le văd. Și să vântur cu palmele, cum vânturam grâul după treierat, lumina înmiresmată a pomilor. Adunată, asemenea grâului de odinioară, în grămezi. Intram în grămezile acelea desculț. Înotam până seara târziu în grâu, cu luna deasupra capului. Era ca și cum mă strângea mama la piept. Înotatul prin grâu îmi ținea și de foame, și de dorul de mama. Fiindcă mi se părea că sunt plecat de mii de ani de acasă. Dar nu voiam deloc să mă întorc. Luna cobora până în dreptul frunții mele, rugându-mă să mai stau. Aș fi stat până la miezul nopții, chiar până la miezul vieții, ori poate că și mai mult, dacă nu se întâmpla să aud chiar atunci roțile carului mare scârțâind în apropiere. Auzindu-le, îmi venea dintr-odată să urc în car, și urcam, iar carul mă ducea până acasă.

Tot așa și cu albul parfumat al florilor. Taman bun să ți-l tragi peste suflet! Taman bine să nu mai vrei să pleci nicăieri de acolo. Să ți se facă într-o singură clipă toate zilele albe. Să ți se facă și părul ca floarea pomilor. Să auzi ușile caselor din preajmă scârțâind și să-i vezi pe cei din fotografiile de pe pereți dând buzna afară la joacă. Mama-copil năpustindu-se, alături de tata-copil și de copiii care sunt bunica și bunicul, în grămezile de floare. Să plângă tot pământul cu lacrimi de lumină albă! Iar cerul să râdă deasupra noastră cu berze!

Ce bine îi stă primăverii cu pomii nemaivrând să se oprească din înflorit!

Și cu noi, copiii, nemaivrând să ne oprim din jucat!

Și cu satul meu nemaivrând să se oprească din murit!

Și cu berzele nemaivrând să se oprească din adusul nostru pe lume!

Și cu lumea luându-și înc-o dată viața de la capăt!