Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Venirea berzelor

Venirea berzelor

Un articol de: Ștefan Mitroi - 01 Aprilie 2016

Ce bine îi stă satului meu, așa pustiu de oameni cum este, cu berzele venind din nou la cuiburi și cu pomii încărcați de floare luminând ulițele și grădinile! Dacă s-ar întâmpla să nu răsară soarele într-o zi, aproape că nu s-ar cunoaște. I-ar ține locul această lumină.

Primele berze au sosit la începutul săptămânii trecute. Am mers, ca în fiecare an, să le văd. Și să vântur cu palmele, cum vânturam grâul după treierat, lumina înmiresmată a pomilor. Adunată, asemenea grâului de odinioară, în grămezi. Intram în grămezile acelea desculț. Înotam până seara târziu în grâu, cu luna deasupra capului. Era ca și cum mă strângea mama la piept. Înotatul prin grâu îmi ținea și de foame, și de dorul de mama. Fiindcă mi se părea că sunt plecat de mii de ani de acasă. Dar nu voiam deloc să mă întorc. Luna cobora până în dreptul frunții mele, rugându-mă să mai stau. Aș fi stat până la miezul nopții, chiar până la miezul vieții, ori poate că și mai mult, dacă nu se întâmpla să aud chiar atunci roțile carului mare scârțâind în apropiere. Auzindu-le, îmi venea dintr-odată să urc în car, și urcam, iar carul mă ducea până acasă.

Tot așa și cu albul parfumat al florilor. Taman bun să ți-l tragi peste suflet! Taman bine să nu mai vrei să pleci nicăieri de acolo. Să ți se facă într-o singură clipă toate zilele albe. Să ți se facă și părul ca floarea pomilor. Să auzi ușile caselor din preajmă scârțâind și să-i vezi pe cei din fotografiile de pe pereți dând buzna afară la joacă. Mama-copil năpustindu-se, alături de tata-copil și de copiii care sunt bunica și bunicul, în grămezile de floare. Să plângă tot pământul cu lacrimi de lumină albă! Iar cerul să râdă deasupra noastră cu berze!

Ce bine îi stă primăverii cu pomii nemaivrând să se oprească din înflorit!

Și cu noi, copiii, nemaivrând să ne oprim din jucat!

Și cu satul meu nemaivrând să se oprească din murit!

Și cu berzele nemaivrând să se oprească din adusul nostru pe lume!

Și cu lumea luându-și înc-o dată viața de la capăt!