Viaţa la ţară

„Locuința mea de vară

E la țară.

Acolo era să mor

De urât și de-ntristare,

Beat de soare și pârlit îngrozitor.”

Așa scria, acum o sută de ani, George Topârceanu, și știm că, dincolo de umorul lui inconfundabil, cam așa arătau lucrurile în mediul rural românesc.

Cine ar fi putut bănui însă că douăzeci de ani mai târziu urgia comunistă va mătura satele româ­nești și le va domina nu plictiseala descrisă de poet, ci disperarea? Urmând modelul sovietic, auto­ritățile comuniste au luat țăranilor pământurile, animalele, recoltele și aproape tot ceea ce aveau, oferindu-le în schimb supraviețuirea prin „colective”. CAP, GAS, SMT, abrevieri de dramatică amintire... Colectivizarea s-a făcut cu forța, pentru că oamenii țineau la ceea ce agonisiseră cu trudă, generație după generație, și pentru că știau, sau măcar intuiau, că lucrurile care sunt ale tuturor nu sunt ale nimănui.

Primele răscoale au fost în 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au tras în țărani. Alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate. Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în condiții precare de supra­vie­țuire. În același timp, erau aruncați în pușcăriile politice intelectualii satelor, adică învățătorii, profesorii și preoții.

Coșmarul s-a încheiat, ca și celelalte „binefaceri” al comunismului, după Decembrie 1989. N-a fost ușor, căci, cum bine spunea cineva, „Colectivizarea s-a făcut cu forța și a durat 13 ani. Să nu ne așteptăm ca decolectivizarea să se facă, democratic, peste noapte”.

Până la urmă, însă, majoritatea țăranilor și-au primit înapoi pământurile moștenite din strămoși. Iar azi, cu toate problemele încă existente, viața la țară nu mai arată ca aceea din vremea lui Topârceanu, necum din timpurile proletare, când țăranii erau ademeniți la oraș și satele se demolau.

Sunt încă noroaie în unele locuri, mai ales pe ulițele secundare? Sunt. Sunt încă destule gospodării cu closetul în fundul curții? Sunt. Dar, încet și sigur, satele românești se transformă binefăcător, asfaltul cucerește drumurile, este electricitate cam peste tot și, acolo unde autoritățile locale mai sunt datoare locuitorilor, aceștia nu stau cu mâinile-n sân: destui dintre ei și-au montat pe casă panouri fotovoltaice, și-au instalat centrale termice, au pompe submersibile în fântână și chiar și termopane la ferestre. Nu în ultimul rând, curțile sunt pline acum de păsări și animale.

Iar dacă te uiți duminica dimineața la „Viața satului”, vei fi uimit - în caz că nu știai deja - să afli câte ferme și cât de moderne s-au ridicat pe bani europeni.

Nu mai e cum era!

*

Și, pentru că tot am început cu Topârceanu, vizitați neapărat Nămăeștiul, cu casa memorială a poetului, dar și cu uimitoarea mănăstire a cărei biserică având hramurile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și „Izvorul Tămăduirii” este parțial săpată în stâncă și parțial zidită. Tradiția asociază începuturile mănăstirii cu descoperirea în peșteră a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care se zice că ar fi fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca.