Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Viața noastră ca o notă de subsol

Viața noastră ca o notă de subsol

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 08 Noiembrie 2020

Problema veacului în care trăim - și care, existând prin noi, ne consumă până la o anemică abia-ființare - constă în prea multa informație și prea puțina cunoaștere la care, ca ­niciodată în istoria omenirii, avem acces. Niciodată nu au existat atâtea materiale scrise, audio și ­vizuale puse la dispoziția oricui. Niciodată nu a existat un spațiu atât de generos, deschis tuturor, fără discriminare, dar și fără ­discernământ, așa cum este ­internetul. Dar, ca neverosimil deznodământ, cred că niciodată nu am fost noi, oamenii, mai ­săraci în spirit și mai rarefiați în cunoștințe ca astăzi.

„Învinge cel care caută adevărul în știință și va pieri acela ce vrea doar viclenie” (citat din poetul persan Sanai - apud „Cugetări persane”, antologie, traducere, pre­față, note și indici de Viorel Bageacu, Editura Albatros, București, 1983). Iar aici apare complicația care a dus la situația în care ne aflăm. Deoarece existența atâtor izvoare - aflate nu doar aproape de suprafață, ci îmbuteliate chiar și oferite nouă de-a gata - ne-a insuflat o stare pe care am putea-o numi, fără vreo falsă delicatețe, lene colosală. ­Decât să înmagazinăm cunoș­tințe, mai degrabă le accesăm, când și dacă avem nevoie, menținând în mintea noastră o ordine exemplară, prin simplul fapt că rămâne complet nemobilată și lipsită de aproape orice altceva.

Vă propun un test: căutați, pe internet, orice nume de autor, ­român ori străin, care a fost inclus în programa școlară. Orice nume de volum ori de lucrare care să facă subiectul vreunei lecții din manuale. Veți obține, ca sugestie de căutare, invariabil, „referat”, „comentariu”, „rezumat” etc. Ceea ce ne demonstrează că internetul a fost „întrebat”, de multe ori, cum se poate evita citirea unei opere, fie ea și de mici dimensiuni, prin aflarea unei variante prescurtate, care să ofere vreunui profesor ­impresia, eronată, că unul sau mai mulți elevi s-au străduit să ­lectureze o creație literară.

Trișând în acest fel, mulți au impresia că au obținut timp „liber”, timp pe care să îl umple cu diverse activități considerate recreative, poate, de neavizați. Jocuri, filme, muzică, toate acestea sunt, tot pe internet, la îndemâna oricui. Iar atunci când spațiul virtual îți oferă o asemenea șansă de a ocoli ­cultura, în favoarea distracției ­facile, să nu ne mirăm că am ajuns să trăim vremuri în care literaturii i se cântă, modern și pe placul multora, prohodul.

În știință - și consider știința un termen larg, generos, care include tot ceea ce presupune hrana pentru spirit - rezidă adevărul. Sau măcar efortul uriaș al unui autor de a ridica vălurile groase ale ignoranței de pe ceea ce ne ­înconjoară, de pe minunile acestei lumi, pe care prea adesea le luăm de-a gata și le percepem ca fiind nu un dat, ci un merit personal. Știința își propune să elucideze mistere, chiar dacă, uneori, le adâncește, dar, atunci când este urmărit nobilul scop de a păși în lumină, rezultatele sincere ale științei sunt pietre de temelie pentru orice edificiu dedicat înțelep­ciunii, pentru CUNOAȘTERE, ca scop intermediar al devenirii noastre.

Viclenia, însă, este cea care îi determină pe mulți să cerceteze lucrări din știința universală ­într-un mod indolent (uneori, ­începutul și sfârșitul, dacă nu doar pozele de pe coperți) și cu gândul de a epata, căutând să dovedească, deși nu era cazul, că fac parte din grupul atât de subțire al celor care studiază. Acestei iluzii îi adaugă, adesea, un stil arțăgos de a potrivi cuvintele, spre a masca deficitul de idei și seceta de expresii. ­Zămislesc, astfel, note de subsol și adaosuri bibliografice, care să pară a justifica vorbe prea goale sau prea mari, depinzând de ambiții, de ținta propusă. Conse­cin­țele sunt, cumva, tragi-comice, deoarece rezultatul finit se înfățișează nefericitului privitor ca efortul unui rinocer care se consideră campion la dans sportiv, dovedind, oarecum, aceasta într-o sală de muzeu înțesată cu vaze din perioada dinastiei Ming.

Ascunzând efectele prea puținei cunoașteri - urmări ale cercetării deficitare -, unii dintre noi, tot mai mulți, emit concluzii. Adună câteva fraze disparate de prin lucrări frunzărite, apoi le utilizează pentru a justifica anumite afirmații care, în mod normal și într-o lume ce dedică mai mult timp gândirii, nu subzis­tenței înverșunate, nu ar rezista nici ­măcar câteva minute după expunerea în spațiul public. Se ascund, astfel, în spatele unor nume consacrate, de unde proferează elucubrații, într-un mod lejer și aproape lipsit de riscuri, folosind într-un stil amăgitor munca (uneori de o viață) altora. Și îmi aduc aminte de cuvintele unui fost profesor, care ne avertiza despre pericolele uriașe ale ruperii din context, spunându-ne: „Să știți că în Sfânta Scriptură scrie că ­Dumnezeu nu există”. Văzând, apoi, reacția noastră, de neîncredere și firească revoltă, continua, citându-ne cuvintele regelui și prorocului David: „Zis-a cel nebun ­întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmul 52, 1). Iar după zâmbetele și comentariile previzibile, sosea concluzia, extrasă din același psalm (versetul 2) și privitoare inclusiv la respectiva răstălmăcire posibilă: „Stricatu-s-au și urâți s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine”.

S-au stricat aceste vremuri și mulți dintre semenii noștri au pus umărul la izbutirea acestei defecțiuni. Bazându-se pe note de subsol și idei aparente, apar persoane care își accentuează cu fard strălucirea, pe la televiziuni ori prin presa scrisă, emițând concluzii (nu știu de ce, programul meu de editare a textului insista să ­corecteze, sugerând „contuzii”) multiple, abrazive și abia coerente, suficiente, însă, pentru a ne convinge pe noi, oamenii de rând, cu multe informații, dar puține cunoștințe. Și mă întreb, retoric, dar amar: Când va ajunge propria noastră existență, strădania de la naștere până la moarte, pusă în slujba vicleniei cotidiene, o simplă referință smulsă din context, menită să clădească aparențe? Viața noastră, ca o notă de subsol...