Visul care mă ține în viață

Trece prin sită timpul mort al vieților celor duși de pe lumea aceasta. Se găsesc peste tot grămăjoare de astfel de timp. La marginea drumurilor, în inima crângurilor, chiar și în inima unora dintre oamenii vii, în pragul caselor, pe câmpuri, pe maluri de ape și în aer.

El atârnă mai greu decât timpul celălalt, viu, întocmai cum atârnă un mort față de un om plin de viață. Plutește în aer numai atunci când e vorba de cineva care a visat toată viața să zboare. Dovadă că multe dintre visurile noastre se împlinesc doar după moarte.

Viața oamenilor morți nu se mai împiedică deloc de viața celor care trăiesc. Invers, se întâmplă deseori. De văzut însă, vede grămăjoarele numai el. El și păsările, atunci când zboară aproape de pământ, fiindcă timpul mort al celor ce-au visat mereu să se ridice în aer nu se înalță niciodată prea sus, ca nu cumva sufletele acestora să creadă că se ține după ele.

Așa cum se ține omul despre care vorbesc după viețile ce s-au sfârșit. Mai bine zis, după timpul rămas în urma lor. Timp pe care numai el îl vede. Și, văzându-l, îl strânge cu mare grijă, ducându-l în curtea casei lui unde îl cerne prin sită, despărțind zilele moarte și anii la fel de morți ca zilele, de fărâmele de timp viu ascuns în sterilul grămăjoarei. Nu în toate cazurile, pentru că sunt oameni cărora le moare viața de tot atunci când se duc pe lumea cealaltă. Nu mai rămâne nimic viu după ei. Nici măcar câteva firimituri din care să poți încropi o zi, poate chiar două, sau cel puțin o jumătate de zi, o dimineață întreagă, să zicem, ori o frântură de înserare despre care să poți spune că sunt vii, că miros, deși le-a trecut timpul, a prospețime. Și să-ți vină să le trăiești tu, ca și cum ar fi ale tale. Asta face el, când are norocul să dea peste ceea ce caută, curăță fărâmele de timp viu de cenușă și le pune la un loc, făcând din ore în care încă mai pâlpâie viața, zile taman bune de trăit din nou, iar din acestea, sferturi și jumătăți de lună.

Prin punerea acestora împreună, dar nu la întâmplare, ci astfel încât să se potrivească una cu alta, obține jumătăți de ani și chiar ani întregi. Iar din ani, o viață în toată regula. O dată la câțiva ani, anii vieții lui, nu cei risipiți prin grămezile adunate de pe drumuri, se alege cu câte o viață tânără, care-i dă putere să caute mai departe și, căutând, să vadă ceea ce nici unul dintre oamenii ceilalți nu vede, deși viața lor se împiedică zilnic de viețile care nu mai sunt. Mai precis, de scrumul în care acestea s-au prefăcut.

Omul cu pricina sunt chiar eu. Într-o zi se va preface și viața mea în scrum. Dar numai după ce voi duce la bun sfârșit toate viețile pe care le am de trăit.

Și nici atunci n-o să mor definitiv. Deoarece amestec încă de pe acum zile de viață vie printre zilele rămase moarte în urmă. Sunt sigur că le va găsi cineva într-un târziu. Poate că nu un căutător de timp mort asemenea mie. Ci o pasăre. D-asta și visez atât de des că zbor. E visul care o să mă țină, și după ce voi pleca de pe lumea aceasta, în viață.