Visul de catedrală

Nu se întâmplă de multe ori ca Sfintele Paşti să cadă atât de devreme, la începutul lunii aprilie. În noaptea încă foarte răcoroasă, am simţit cum flacăra lumânării îmi încălzea degetele puţin îngheţate. A fost o senzaţie plăcută, care mi-a amplificat bucuria de a participa, cu ajutorul Domnului, încă o dată, la Slujba de Înviere. "Veniţi să luaţi lumină!" Am primit lumina care în acelaşi timp mă încălzea. Mi-am dat seama că această lumină şi căldură nu se limitează la ceea ce simt şi văd în acel moment precis. Flacăra lumânării depăşeşte lumea senzaţiilor, depăşeşte graniţa clipei prezente, mereu trecătoare şi prea scurtă, trecând dincolo, către ceea ce rămâne în suflet şi se întipăreşte într-o realitate etern valabilă. Legătura cu Dumnezeu este coordonata esenţială a vieţii pe acest pământ.

M-am uitat în jur în această noapte binecuvântată şi am mai înţeles un lucru cu adevărat important. Ca de obicei, am reîntâlnit pe toţi cei care-mi sunt cunoscuţi din parohie. Oameni din vecinătate, pe care-i ştiu din vedere, pe care-i salut când îi întâlnesc pe stradă sau la cumpărături, cu care mai schimb o vorbă. Dar acum, în noaptea de Înviere, când le recunosc faţa în lumina lumânărilor, îmi dau seama că mă simt mai apropiat de ei, mai mult decât aş fi crezut. Toţi aceştia fac parte din sărbătoare, din bucuria de a trăi încă o dată noaptea sfântă. Nu-mi pot imagina o Noapte de Înviere fără ei, nu-­mi pot imagina să fiu singur în aceste clipe. În singurătate, sărbătoarea nu ar mai fi sărbătoare, noaptea sfântă nu ar mai fi sfântă, sufletul mi-ar fi pustiu, întunecat aşa cum numai o noapte de furtună poate să fie, când nimic nu stă la locul lui, totul este luat de vântul sălbatic şi dus fără noimă altundeva. Noaptea de Înviere nu poate fi decât luminoasă. În fiecare an, chiar dacă pe seară ploua, vremea se linişteşte odată cu ieşirea preotului din Biserică. Am trăit acest fenomen de mai multe ori. Ploaia trece, vântul se potoleşte, Învierea Domnului reface ordinea lumii. Şi atunci răsare lumina, mai puternică decât cea a lumânărilor, a vieţii veşnice, a iertării şi a restaurării omului. Dumnezeu ne iartă! Şi înţelegem iertarea ca formă supremă, absolută, a iubirii divine. Ce şansă avem să fim iubiţi de Domnul! Ce minune! Bucuria sărbătorii Sfintelor Paşti este certitudinea că Dumnezeu este alături de noi, că am fost iertaţi, că suntem chemaţi la viaţa veşnică. Depinde de noi să luăm totul de la început, să începem o viaţă nouă, să ne schimbăm. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ne face curajoşi, putem îndrăzni schimbarea, o putem începe. Am fost eliberaţi din păcatul strămoşesc, am fost răscumpăraţi şi restauraţi. Ca oameni liberi, sub pecetea nemărginitei dragoste divine, putem să devenim "vase sfinte", să urmăm exemplul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi al călugărilor buni din mănăstiri. Mântuirea, viaţa veşnică, Împărăţia cerurilor sunt realităţi obiective, dovedite concret prin biografia atâtor oameni care s-au străduit spre cele sfinte. Putem fi la fel ca ei. Să cerem ajutorul Domnului ca să fim la fel ca ei!

În toate zilele de sărbătoare, realitatea şi visul se contopesc într-o formă neaşteptat de concretă. Recunosc, visez la ziua de sărbătoare când va fi gata catedrala la Bucureşti. Închid ochii şi mă văd, ca într-­un program de computer, virtual, mişcându-mă în interiorul catedralei. Îmi fac Semnul Sfintei Cruci, ţin o lumânare în mână, undeva departe se aude încet o cântare bisericească. Ce frumos va fi când visul va ajunge realitate! Şi acum, la această Sfântă Sărbătoare, s-a văzut cât de mult ne lipseşte catedrala încăpătoare de care avem atâta nevoie. Îmi amintesc, eram de vreo 15 ani, am făcut o excursie cu şcoala la Sofia. Din întâmplare am nimerit într-o dimineaţă în faţa impunătoarei catedrale de acolo. Am intrat înăuntru şi, nu voi uita vreodată, am rămas fascinat de măreţia acelei Biserici. Nu mai văzusem până atunci o catedrală atât de mare. Nu am fost neapărat impresionat de suprafaţa ei, ci de ideea fermecată a unei zile de sărbătoare, când pot să încapă, fără a sta la înghesuială, toţi aceia care doresc să se roage împreună. Eram încă un copil, dar intuiam că o catedrală împlineşte cu adevărat noţiunea de comunitate, puterea pe care fiecare creştin o dobândeşte printr-o rugăciunea împreună cu cei care simt şi cred la fel. Cât am stat la Sofia, în acele zile de demult, m-am dus în fiecare zi la catedrală. Erau alte timpuri, colegii de clasă nu mă prea înţelegeau, în loc să caut o căciulă de blană şi nu ştiu ce pantofi, mă reîntorceam la biserica mare din centrul Sofiei, mă lipeam de coloanele impunătoare, îmi găsisem un colţ al meu pe care mi-­l amintesc şi acum. L-aş regăsi imediat. Erau alte timpuri…

Acum când lucrurile s-au schimbat, ştiu că vom avea catedrala noastră, unde fiecare să-şi descopere locul lui. Fiindcă, o repet, Bucuria Învierii Domnului este clipa unei bucurii pe care nu o poţi trăi singur, ci împreună într-o catedrală unde toţi, cei mulţi, simt cum fiorul sărbătorii se amplifică, trecând prin inima fiecăruia dintre cei uniţi acolo în răspunsul sfânt şi binecuvântat: "Adevărat a Înviat!"