Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Vopsitoria de ochi

Vopsitoria de ochi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 16 Oct, 2020

Într‑o zi a văzut că nu mai vede. I se făcuseră ochii albi. Atât de albi încât părea c‑a nimerit în mijlocul unei ninsori din care nu mai știa cum să iasă. Doar că zăpada ce cădea necontenit nu avea culoarea ochilor săi. Era neagră. Și‑a înțeles până la urmă de ce. Din cauza întunericului din jurul ei. El era ninsoarea pe care o vedea. Altceva, în afară de întuneric, nu mai vedea nimic. Asta când privea înainte. Atunci când se uita îndărăt, îndărătul vieții sale, mai precis, se vedea pe ea însăși copil, și‑și vedea ochii pe care‑i avea atunci. Erau negri, și ei nu‑i plăcea culoarea asta deloc. Fiindcă se temea că, mai târziu, o să vadă totul în negru, crezând că oamenii mari văd lumea în culoarea ochilor pe care‑i aveau.

Și‑ar fi dorit ca ochii ei să fie verzi, îndeosebi iarna, când peste tot era alb. Primăvara, când începea să se umple de verdeață pământul, ar fi vrut niște ochi căprui, pentru ca toamna, când verdele ierbii și‑al frunzelor se făcea arămiu, să‑și dorească albastrul bolții cerești pentru ochii săi.

Adică de ce să nu vezi lumea în culoarea care‑ți place cel mai mult? Numai că oamenilor nu le plăcea aceeași culoare mereu. Știa că ochii n‑ai cum să ți‑i schimbi. Rămâi toată viața cu ei. În privința culorii lor, însă, se putea face totuși ceva. Și s‑a gândit, cu mintea ei de adolescentă abia ieșită din copilărie, la o vopsitorie de ochi.

Intri, ți‑alegi culoarea, plătești și pleci acasă c‑o pereche de ochi verzi în locul celor negri cu care ai venit! Peste câteva zile ți‑i poți schimba și pe aceștia. Te poți alege cu niște ochi galbeni. Sau gri. Poate chiar mov. De ce nu oranj, violet, sau chiar niște ochi în mai multe culori. Ochi curcubeici, cum ar veni.

Mai apoi, când adolescenta s‑a transformat în femeie, i s‑a părut mai potrivit ca la vopsitoria de ochi să‑ți vopsești ochii în culorile sufletului. Ți‑e sufletul albastru într‑o zi, albaștri să fie și ochii tăi! Dacă e negru, să se vadă asta și în ochi.

Era ceea ce se întâmpla zilnic cu oamenii din preajmă, dar ea nu băga de seamă. Îmbătrânise și se gândea mai departe la înființarea unei vopsitorii de ochi, care era gata înființată. O purta fiecare om în sufletul lui. A fost nevoie să orbească pentru a‑și vedea propriul suflet, descoperind înăuntrul său ceea ce căuta încă din copilărie. Și mai cu seamă pentru a înțelege de ce cădea o zăpadă atât de neagră pe pământ. Era culoarea ochilor săi de atunci.