Vreau să ştie lumea toată...

De câteva zile, un vecin şi-a lămurit rostul în viaţă: acela de a ţine la curent, pe cât posibil, tot cartierul cu preferinţele sale muzicale. Nu am aflat dacă întreg cartierul are parte de acest exerciţiu, am remarcat doar că ferestrele mele zăngăne ameninţător, pe nemuritoarele versuri "Duşmanii ar vrea să mor... vreau să ştie lumea toată că eu dau ora exactă...". Exactă, fără îndoială, dar şi înaintată în noapte.

După cum este şi firesc, această melodie, ascultată în mod repetat, m-a pus pe gânduri. Recunosc, în primul rând am alcătuit un scurt eseu, pe care cred că îl voi publica în ziarele locale de specialitate: "Vând apartament, zonă centrală, cu vedere la peisajul muzicii de petrecere, decibeli fără număr". În al doilea rând, am încercat, fără succes, să pricep această tendinţă a unora de a oferi acces nelimitat la propriile trăiri. Înţeleg generozitatea, desigur, dar sunt situaţii în care chiar nu e cazul... Hoinărind pe internet, fără o ţintă precisă, am găsit nenumărate exemple de "dărnicie". Mult prea mulţi simt nevoia să îşi expună ideile, în spaţii publice, cu insistenţa pe care am remarcat-o şi la vecinul meu meloman. Îndemnul lui Heliade-Rădulescu, "scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi", este valorificat acum, măcar în mediul online, într-un mod năucitor. Există persoane care consideră că se pricep la orice şi fac tot posibilul să nu îi priveze pe ceilalţi de înţelepciunea lor. Oricât am încerca să evităm contactul cu astfel de persoane, este foarte dificil, deoarece par a fi omniprezente.

Răuvoitorii le dau nume de "trolli", "postaci", "opiniomani" etc. Ei îşi spun "comentatori". Sunt "postatorii" de serviciu pe toate site-urile care dispun de forum. Ştiu tot. Şi, dacă nu ştiu, măcar îşi dau cu părerea, reacţionând violent când sunt corectaţi. De fapt, chiar aşteaptă opinii diferite, pentru a avea motiv de ceartă. Folosesc o exprimare ironică, uşor vulgară, cu termeni pastişaţi din emisiunile TV frecvent amendate de CNA. Sunt convinşi de valoarea lor, iar ideile pe care le expun au efectul advers al muzicii de petrecere pe care o "difuzează" vecinul meu: ochi înroşiţi şi aprige dureri de cap.

Ar fi dificil să vă descriu, măcar pe scurt, calitatea unor păreri lansate pe internet. În nici un caz nu vi le voi cita, deoarece risc să îmi îmbolnăvesc cititorii de inimă rea. Vă pot spune doar că, în viziunea mea, multe seamănă cu un lot de "peturi" aruncate într-un lac: sunt vizibile, plutesc şi poluează. Nu mă credeţi? Căutaţi, în spaţiul web, discuţii pe teme religioase. Invariabil, veţi găsi câte o intervenţie de genul: "Dumnezeu nu există". Şi aceasta pentru că a devenit o modă să pozezi în ateu. "Dă bine" să ai opinii tranşante, pe cât posibil şocante. Nu pentru că ai avea convingeri clare, nu pentru că ai fi studiat fenomenul. Oricum, după erorile gramaticale pe care le exhibă, îi bănuiesc pe unii că sunt "atei" doar cu jumătate de normă, în restul timpului fiind sinceri contestatari ai limbii române.

Deloc comic însă este faptul că şi această modă, ca atâtea altele, este preluată din Occidentul "civilizat". Să ne amintim că în Marea Britanie şi în Spania au avut loc agresive campanii ateiste. În Londra, Barcelona şi Madrid, de exemplu, au circulat o vreme autobuze cu un mesaj publicitar teribil: "Probabil că nu există Dumnezeu. Deci nu vă faceţi griji şi vedeţi-vă de viaţă". În acest ritm, dacă educaţia noastră nu va izbuti să contracareze "moda" împrumutată, vom fi agresaţi nu doar de muzica de petrecere a vecinului, ci şi de mesajele "ateiste" ale lui, sau ale altora. Pentru că (nu este aşa?) "vreau să ştie lumea toată...".