Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ziua intrării în istorie a Bisericii
Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh este ziua când Biserica intră în istorie. Un mic grup de ucenici ai Mântuitorului, derutaţi şi ascunşi într-o casă din Ierusalim, primesc înţelepciunea şi puterea de a duce în lume noutatea. Fără a beneficia de mijloace performante de răspândire a informaţiei, neavând studii de comunicare sau formaţie de lideri de opinie, ei pornesc către lume cu mesajul credinţei. Focalizând pe acel moment din firul istoriei, constaţi că nu poţi oferi nici o şansă noii credinţe creştine. Ai putea spune că "Liderul", Hristos Domnul, nu mai era printre ei. Se putea confirma încă o dată regula potrivit căreia o doctrină dispare odată cu moartea celui care a provocat-o. O judecată la rece nu dădea nici o şansă entuziasmului ucenicilor aflaţi în cetatea Ierusalimului.
Totuşi, după două milenii, aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei, vedem că Pogorârea Sfântului Duh nu a rămas un eveniment cu valabilitate temporară. Biserica a intrat în istorie nu pentru a marca o dată din cronologia ei, ci pentru a schimba timpul devenirii umane. Nu spunem cuvinte mari, iar orice exclamaţie omenească nu poate cuprinde realitatea istorică. Un grup mic de persoane a transformat o lume, plină atunci de ideologii şi credinţe. Un şir lung de "adevăruri" marca spiritualitatea secolului I. Creştinismul însă nu aducea un simplu adevăr, ci o Persoană, care era Adevărul. Astfel, personalizând adevărul, Biserica l-a făcut unic. Dar cum convingi că predica ta este revelată şi adevărată? Într-o mare de idei, susţinută de persoane cu pregătire intelectuală, cum au reuşit nişte oameni simpli să predice credinţa în Iisus Hristos? Răspunsul nu intră în logica umanităţii. Nici o strategie de comunicare nu este dispusă să garanteze succesul aplicând contextul acelui secol. De aceea, căutarea noastră se îndreaptă dincolo de categoriile gândirii omeneşti. În Faptele Apostolilor este relatată judecarea a doi Apostoli de către Sinedriul iudaic. Sentinţa ce se configura era condamnarea la moarte. Atunci se ridică în Sinedriu un învăţat fariseu, Gamaliel, care expune un principiu ce se poate verifica în timp: "Lăsaţi-i pe oamenii aceştia. Căci dacă lucrul lor este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i ucideţi". Cu alte cuvinte, timpul păstrează doar ce este autentic. Nu poţi predica o doctrină inventată cu pretenţia ca ea să dăinuiască. Gamaliel, în secolul I, oferea lumii o temă de meditaţie. Răspunsul la argumentul său îl putem da astăzi. Credinţa răspândită de Apostoli era şi este de la Dumnezeu pentru că timpul nu i-a fost potrivnic, chiar dacă timpurile nu întotdeauna au susţinut-o. Astăzi, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, putem afirma încrederea noastră în Biserică, care nu este o instituţie propusă de oameni. Dincolo de studiile sociologice care creditează sau minimalizează rolul credinţei, putem să fim convinşi că Duhul Sfânt îi însoţeşte pe cei care îşi asumă identitatea de apostoli ai credinţei în lume. Dacă nu ar fi Duhul Adevărului, de viaţă făcător, creştinismul şi-ar rezuma existenţa în studiile bine documentate ale istoricilor religiilor. Viaţa unei credinţe este dată de dumnezeiescul din ea. Duminica Mare ne responsabilizează să nu stingem în noi ceea ce nici istoria, cu toate umbrele ei, nu a putut desfiinţa. Creştinismul a schimbat lumea pentru că a schimbat oamenii, oferindu-le nădejde, echilibru şi unitate. Creştinismul, mai ales, le-a descoperit oamenilor motivaţia de a trăi. De aceea, atunci când, motivaţi de diverse reportaje difuzate de media românească, avem tendinţa de a ne erija în judecători ai Bisericii, nu trebuie să uităm că tot ceea ce aşteptăm de la Biserică, cerem de fapt de la noi înşine. Responsabilitatea faţă de Biserică o avem cu toţii. Cu siguranţă, nici unul dintre noi nu ar dori să facă parte dintre aceia care, în istorie, au încercat să o lovească. Dar nici din cei care au privit din tribune, ca spectatori distanţi, la încercările de maculare a instituţiei care ne dă identitate veşnică. În ziua intrării în istorie a Bisericii, să medităm la această întrebare: Ce va spune timpul despre noi şi faptele noastre?