Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Arvo Pärt şi muzica sacră

Arvo Pärt şi muzica sacră

Un articol de: Elena Dulgheru - 21 Aug, 2010

Că muzica este modul cel mai intim de comunicare cu Dumnezeu este un truism învederat de istoria culturii, ca şi de experienţa mistică, dar prea arareori confirmat de muzica veacului nostru. E firesc să fim circumspecţi când se vorbeşte, la timpul prezent, de "muzică rugătoare" ori de o componistică petrecută sub aripa harului. Căci acestea sunt - o atestă chiar specialiştii cei mai seculari - atributele muzicii lui Arvo Pärt.

Maratonul reportajului de călătorie la Festivalul de Muzică de la Istanbul, prilej cu care l-am cunoscut pe marele compozitor estonian, nu îmi permitea răgazul reflexiei muzicologice circumspecte, de aceea mi-am promis să revin cu câteva consideraţii mai aşezate, decantate din melanjul pitoresc de impresii ale voiajului.

Spaţialitate, hieratism, simplitate a ritmului şi compoziţiei, postmodernitate elevată şi arhaism, spirit creştin, chiar creştin-ortodox, melos rugător - iată câteva atribute ale muzicii lui Arvo Pärt, uşor de sesizat, greu de tradus în concepte. Mai ales că multe din acestea riscă să o piardă în haosul fascinant şi eteroclit al muzicii progresive şi new-age-iste, atât de înfierate de rigoriştii creştini şi atât de consumate, cu candidă ignoranţă, de aceiaşi, pe posturile de radio de profil.

Într-un interviu, cântăreaţa islandeză Bjork (propulsată în afara cercurilor de cunoscători de filmul "Dancer in the Dark" al lui Lars von Trier) vorbea cu venerabilul compozitor despre "spaţialitatea" muzicii acestuia - coordonată prezentă şi la Bjork, creatoarea unei muzici, s-o numim, "psihedelică de inspiraţie runică" (dicţionarele vorbesc sec de rock alternativ) - combinarea unor teme arhaice islandeze cu stări de transă, având ca rezultat un onirism muzical minimalist incantatoriu şi straniu, prin excelenţă mistic, dar având prea puţine în comun cu rigoarea trăirii creştine.

"Spaţialitatea este importantă pentru mine, este cea care îţi permite să te mişti" - replică discret compozitorul estonian, fără a puncta diferenţa radicală ce distinge muzica sa de cea a lui Bjork sau a altor practicanţi ai "spaţialităţii" şi minimalismului muzical.

"Spaţialitatea", criteriu pnevmatic şi normă a misticii (muzicale, în cazul nostru), poate fi regăsită în toată muzica arhaică şi religioasă, începând cu cea precreştină (în special tibetană, arabă şi în special sahariană, în incantaţiile şamanilor); o păstrează muzica populară din Balcani şi Caucaz; Occidentul gregorian a adus-o la desăvârşire prin muzica de orgă şi a fost conservată până azi de muzica psaltică răsăriteană. Renaşterea, Barocul şi Clasicismul au exclus-o practic complet din arsenalul componistic. Mânate, parcă, de o presiune a timpului, devenit deodată ireversibil, ele au preferat (începând chiar cu Bach) "fuga" notelor pe portativ, iar nu exaltarea sonoră. Din zorii preclasicismului, muzica europeană începe să se "grăbească": notele aleargă tot mai alert şi sofisticat, dar şi mai frivol, generează celebrele structuri simfonice ce se învaţă în şcoală, ajung la performanţa exprimării unor stări de mare elevaţie sau frământare existenţială, dar pierd hieratismul gestului simplu. Nota, în sine, nu mai are valoare muzicală; în termenii esteticii, ea nu este un estem.

Astfel că redescoperirea spaţialităţii de sintetizatoarele secolului XX (prin nume ca Pink Floyd, Vangelis, Jean Michell Jarre, Kitaro, Enya...) a fost receptată, pe drept cuvânt, ca o revoluţie (sau o restauraţie) muzicală. Excesiv cerebralizată de dodecafonism şi structuralismul muzical - devenite modele academice aproape exclusive -, muzica cultă îşi regăsea, în sfârşit, rădăcina pnevmatică, pierdută de aproape cinci secole.

Numai că, sfâşiată de atâtea revoluţii, "pneuma" veacului era prea risipită pentru a indica făgaşul unei orientări univoce spre Cer. Iată de ce întreaga muzică progresivă, continuată cu aşa-numita muzică new-age-istă, nu poate fi judecată cu o singură măsură a duhului.

"Da, există locuri comune între muzica electronică şi cea practicată de mine - îmi va spune Maestrul Arvo. Doar că în muzica lui Pink Floyd nu există suferinţă"…