Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Averea căsătoriei

Averea căsătoriei

Un articol de: Ilie Bădescu - 17 Noi, 2008

Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi pentru cele ale Sale? O bună şi roditoare gospodărire pe durata călătoriei noastre în lumea de aici. Căci, cum spuneau medievalii, călători suntem pe această vale a lumii. Omul este făptură călătoare, homo viator. Şi fiecare avem ceva de împlinit. Bărbatului, dacă tot s-a încumetat să primească darul familiei, îi cere Dumnezeu să fie un soţ bun, iubitor, una în trup şi în suflet cu cea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca cel mai înalt însemn de recunoaştere a bărbăţiei sale, căci i-a dat pe mână un alt suflet şi un alt trup decât ale sale, ca să facă împreună o unitate înnoită în suflet şi în trup. Ce minune! O avere teribilă, pe care suntem chemaţi s-o înmulţim sufleteşte şi trupeşte, după voia lui Dumnezeu. Adică s-o facem pe femeia şi doamna noastră fericită cu împlinirea ei sufletească, prin miracolul înso-ţirii cu cel care s-a învoit s-o ia de soţie. („Vrei s-o iei de soţie/soţ, liber şi nesilit de nimeni... etc.? „Da“, răspunzi tu).

Vedem, iată, că instituţia civilă a căsătoriei, a actului marital însuşi, este inspirată din ideea divină de liber arbitru. Şi tu ce faci? Te plictiseşti repede, uiţi repede că ai alături şi în casa sufletului tău, nu doar în casa părinţilor tăi, un suflet, deci un oaspete divin, un dar divin, nu un obiect. Şi aluneci uşor în capriciul copilului care aruncă obiectele, aşteptând ca cei din jur să i le pună mereu în mâinile sale de mic tiran. Alergi bezmetic, te preschimbi într-un amărât de nomad sexual, terfeleşti sufletul care este de la Dumnezeu nu de la tine, este încă a lui Dumnezeu, aşezat în mâinile tale ca ofrandă divină, ca să se împlinească taina cununiei. Şi tu ce faci? Tu îţi îngădui să experimentezi cu ceea ce nu-i al tău. Inventezi altfel de tipare familiale, un fel de parafamilii: „familie“ de concubini, deci căsătorii fără legătură sufletească adevărată, fără cununie şi deci fără de consfinţire dumnezeiască şi fără încredinţare etc., căci aşa te simţi la adăpost de răspunderea gestiunii sufleteşti. Fiinţă vicleană, pui de viperă! Pe cine crezi tu că păcăleşti? Pe Dumnezeu? Nefericitule! Chiar din clipa aceea, a acelei încredinţări trufaşe şi ticăloase, ţi s-a luat sufletul. Ai murit sufleteşte deodată cu batjocorirea celuilalt suflet, căci te-ai mutat în mormântul trupului, trăgându-l şi pe celălalt în întunericul simţualităţii desfrânate, lipsite de lumina sufletului divin, a eului pur pe care l-ai întunecat de nu se mai vede nimic în abisul de întuneric în care te-ai prăbuşit deja, inaugurându-ţi prima zi de iad, iadul şi veşnicia osândei tale.