Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Blancanieves sau Albă ca Zăpada printre toreadori

Blancanieves sau Albă ca Zăpada printre toreadori

Un articol de: Elena Dulgheru - 07 Ian, 2014

Este surprinzătoare, în amalgamul eteroclit şi polarizat al industriei multimedia postmoderne, revenirea prin­tre noi a cinematografului mut - nu în forţă, ci în vârfurile pi­cioa­re­lor, discretă, dar glori­oa­să, adică regală, aducând cu si­ne însemnele de nobleţe ale epo­cii „Mare­lui Mut“. Triumful fulminant de acum doi ani al melodramei mu­te alb-negru Artistul (regia Mi-chel Hazanavicius), ce a adunat 5 Oscaruri şi alte 120 de premii, a redeşteptat în me­dii­le profesioniştilor şi iubitorilor de film un anumit tip de sensibi­li­tate (grosolan numită vintage), ce pă­rea iremediabil condam­na­tă la rafturile prăfuite ale ar­hi­ve­lor.

Încurajat de succesul cu mult peste aşteptări al peliculei fran­ce­ze din 2011, spaniolul Pablo Ber­ger, un regizor destul de pu­ţin cunoscut, dă curs unui vis de al său de mulţi ani, acela de a mon­ta celebrul basm al fraţilor Grimm în arena legendarelor lupte cu toreadori. Trei mituri, trei nostalgii se reunesc în aceas­tă montare: unul din cele mai frumoase basme europene şi ale lumii (basm vizitat frecvent de artele spectacolului), un brand (controversat) al etnosului iberic (pe care fanatismul miş­cărilor ecologiste îl va ră­pu­ne, cu siguranţă, în scurtă vre­me) şi mitul marelui cinema fă­ră glas, în care chipurile pudrate aveau destulă tărie şi consistenţă sufletească pentru a crea po­ezia de dincolo de cuvânt. Mi­tul frumuseţii feminine care în­vin­ge ura şi invidia, mitul curajului dionisiac şi mitul - mai nou - imaginii iconice a sufletelor tari, ce răzbate dincolo de cuvânt.

În viziunea regizorului-sce­na­rist, conjuncţia celor trei este guvernată de poetica imaginii şi, în general, de stilistica marilor melodrame mute, aşadar cuvântul de forţă îl au direcţia de imagine (semnată de Kiko de la Rica) şi în particular chipurile actorilor, mai ales cele feminine (Macarena Garcia, Inma Cuesta, Maribel Verdu, Angela Mo­lina), de o expresivitate şi pu­ri­tate nemaiîntâlnită în cinema­to­graful contemporan, care ne tri­mit direct la marile repere ale fil­mului mut (Berger se rapor­tea­ză în special la maestrul ine­ga­labil al „mutului“, Abel Gance).

Dar ce au în comun gingaşa Albă ca Zăpada cu sângeroasele lupte de toreadori? Pesemne, gra­ţia şi frumuseţea de foc a fe­me­ilor care îi iubesc pe curajoşii lup­tători ai coridelor, ca şi pi­că­tu­rile de sânge căzute din degetul reginei-mame (din basm), care o inspiră să ceară de la Dum­nezeu o fiică frumoasă şi stră­lucitoare ca sângele în ză­pa­dă. În film, acestea se transpun în povestea fiicei orfane a unui to­reador ajuns infirm în urma unui accident în coridă, care, pierzându-şi soţia la naştere, îşi neglijează fiica şi se însoară cu in­firmiera arivistă care îl în­gri­jeş­te. Clişeul mamei vitrege u­zur­patoare şi al fiicei urgisite se dez­voltă pe făgaşul poveştii; din fi­delitate faţă de părintele per­se­cutat, fiica alungată din că­min îi urmează cariera şi este adop­tată de un circ ambulant de şap­te pitici-toreadori, care o vor apăra cât vor putea de uneltirile ma­mei vitrege, pentru ca tot unul dintre pitici să tenteze la pos­tura de prinţ salvator (soluţie insu­ficient conturată regizoral, care creează şi confuziile din final).

Reţeaua simbolică a filmului nu este atât de coerent structu­ra­tă ca aceea a basmului, şi nici na­raţiunea, care are scă­pări (finalul obscur, circum­stan­ţe in­su­fi­cient explicate) sau chiar gafe mă­runte (invo­ca­rea gratuită a unor imagini-cheie din basm, lăsate abandonate), dar acestea pot rămâne neobservate de spec­ta­torul sedus de frumuseţea ima­ginii şi de vraja atmosferei de altădată a filmului silenţios. O atmosfe­ră formată din „valori ale tre­cu­tului“, inserate onest din eti­ca „marelui mut“ pe pelicula din 2013 - nobleţe, sentimente pro­funde şi bine definite şi con­flic­te puternice, animate de ges­tica actoricească şi de o şti­in­­ţă de altădată a iluminării chi­­pului şi mizanscenei, bazată pe plastica luminii şi clarobscu­ru­lui, făcute să ajungă la inima spec­tatorului nemediate de cuvânt. Toate acestea provoacă un tip de receptivitate în faţa ecra­­nu­lui, pierdută odată cu apa­riţia so­norului: emoţională şi nu ra­ţi­o­nală, empatică şi lip­si­tă de sus­pi­ciuni, gata a se con­topi cu ima­gi­nea de pe ecran, mult mai aptă a crede în ce­le arătate de pe­li­culă, ase­mă­nătoare recep­ti­vi­tă­ţii de tip re­ligios a omului în faţa icoanei.

Rătăcită printre noiane de animaţii 3D de basme digitali­za­te, care mai de care mai specta­cu­loase şi mai agitate, pe nedrept trecuta sub tăcere în Ro­mâ­nia Blancanieves a lui Pablo Berger (distribuită de Tran­sil­va­nia Film) ne aminteşte că iconi­ci­tatea este un atribut al imagi­nii filmice, cel mai bine păstrat de „marele mut“. Iar căldura şi candoarea pe care filmul le degajă îl fac un candidat numai bun printre peliculele de privit de toată familia în serile de tih­nă ale Crăciunului.