Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Botezul - Taina îmbrăcării în Hristos

Botezul - Taina îmbrăcării în Hristos

Un articol de: Ioan Caraza - 09 Ian, 2011

Viaţa în Hristos începe cu Taina Botezului ca afundare prin lepădare de sine, până la aflarea lui Hristos în "adâncul uscat al mării" şi asemănarea cu El. Este o îndreptare a chipului până acolo, încât să ajungă la dimensiunile primordiale ale iubirii de Dumnezeu din toată inima şi de aproapele ca de sine însuşi. Semnificând învierea cu duhul, Botezul înseamnă şi înfiere, descoperind pe Dumnezeu ca Tată în iubirea Sa veşnică faţă de fii.

Aşa cum după naşterea de fii, părinţii nu-şi pot lua concediu de la dragostea lor faţă de ei, la fel de veşnică este şi iubirea lui Dumnezeu care cheamă la această asemănare cu El. Starea de pruncie prin Botez se păstrează numai prin Hristos, care spune: "Fără Mine nu puteţi face nimic!" (Ioan 15, 5). Într-adevăr, fără Hristos, adâncul dumnezeiesc la care se ajunge prin Botez se poate pierde, ajungându-se din nou la suprafaţa apei, la superficialitate şi deşertăciune a vieţii din care Dumnezeu îl izbăveşte pe om prin Botez: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa Ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" (Ps. 102, 4). "Ca Lumină spre luminarea neamurilor" (Lc. 2, 32), adică tocmai a acelora "care nu ştiu nici dreapta, nici stânga lor" (Iona 4, 11), fiind stăpâniţi de credinţa în destin şi fatalitate, fiind deci "în lume fără Hristos şi fără Dumnezeu" (Efeseni 2, 12), Botezul, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin îndreptare, este izbăvirea neamurilor de rătăcire: "Câţi argaţi ai Tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu mor aici de foame!" (Lc. 15, 17), era exclamarea fiului risipitor în ţara depărtată a lumii acesteia şi expresia dorului său după Dumnezeu, Care l-a ajutat să-şi vină în sine sădind pe pământ via Sa, pe care a desăvârşit-o în Hristos.

Prin Botez lumea află în Hristos sânurile Tatălui

Întoarcerea fiului risipitor, care îşi luase partea sa de "fiinţă" (ousia) în seama proprie, înseamnă adâncirea prin Taina Botezului pentru asemănarea cu Hristos, la care el primeşte "haina dintâi" a trupului devenit azimă a Învierii şi chemarea la "ospăţul cu viţelul îngrăşat" (Lc. 15, 23), ca ospăţ al vieţii veşnice. Botezul se aseamănă, astfel, cu corabia lui Noe în care intră cei ce se mântuiesc, înainte de a se închide uşile (Lc. 13, 24-25). Aceasta este şi chemarea Mântuitorului la Botez. La întrebarea: "Puţini sunt oare cei ce se mântuiesc?", El a răspuns: "Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. După ce se va scula Stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi El, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi!" (Luca 13, 24-25). Prin Botez, lumea poate afla în Hristos "sânurile Tatălui", ca limanul lin al celor înviforaţi, căci în El, Dumnezeu şi-a deschis mâna Sa: "Toate aşteaptă de la Tine să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi… Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi înnoieşti faţa pământului" (Ps. 103, 28-29, 31).

Sfinţii Apostoli spun lămurit că "Dumnezeu însuşi era în Hristos, împăcând lumea cu sine şi neţinând seama de păcatele lor" (II Corinteni 5, 19). În Hristos, mântuirea este atât de aproape prin arătarea în El a adâncului cel dumnezeiesc al Botezului, încât tot ei spun: "Dacă Evanghelia noastră mai este acoperită, ea este astfel doar pentru cei cărora idolii veacului acestuia le-au orbit ochii" (II Corinteni 4, 3-4). Într-adevăr, mai uşor s-au ridicat la calea Domnului "văile" deznădejdii, decât au coborât "dealurile" stăpânirilor lumeşti, aşa cum s-a întâmplat cu stăpânitorii din Israel la plinirea vremii, care au fost "surzi" (Is. 65, 12-14), atât la chemarea lui Ioan, cât şi "orbi" la Lumina lui Hristos şi care în loc de "coborâre" au ajuns la prăbuşire ca şi capul de aur al statuii cu picioarele de lut (Daniel 2, 31-35). Ungerea mesianică a lui Hristos la Botez ajută la o înţelegere mai profundă a lui Hristos şi a vieţii Bisericii Sale ca hristocentrică. Prin botez (afundare) se arată deosebirea dintre Hristos şi lume ca adâncul lui Dumnezeu în desăvârşirea Sa.

Acolo unde nu este Botezul, Dumnezeu rămâne necunoscut

Botezul înseamnă a ieşi din lume prin lepădare de sine pentru a fi lumina lumii. În acest adânc baptismal al Său, semnificat prin deschiderea adâncului la ieşirea din Egipt (1 Cor. 10,

1-4), El a zidit Biserica Sa, care călătoreşte în lume călăuzită de steaua mărturisirii credinţei, rămânând nebiruită de porţile iadului (Mt. 16, 18). Steaua mărturisirii credinţei se ascunde acolo unde lumea este vrăjmaşă cu Dumnezeu. Acolo unde nu este Botezul, Dumnezeu rămâne necunoscut şi acolo unde El este necunoscut, El este prigonit. Adâncul peşterii de la Betleem este echivalent cu adâncul uscat al mării prin care a ieşit poporul la pustie şi în care se rămâne prin "şederea de-a dreapta" (Ps. 109, 1), simbolizată prin "aruncarea mrejei în partea dreaptă a corăbiei" (Ioan 21, 6). În Hristos oamenii nu-şi mai cer partea de avere ca unii care ar vrea să-şi scape sufletul fără a putea evita pierderea lui, ci se roagă: "Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi!", întrucât numai din iubirea de Dumnezeu din toată inima vine puterea iubirii de aproapele ca de sine însuşi: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni lucrătorii" (Ps. 126, 1). Harul Său însă nu creează categorii sociale, ci constituie o spiritualitate a structurilor Casei Domnului.

Botezul - taina arătării adâncului

Botezul reprezintă "deschiderea izvoarelor adâncului celui mare şi desfacerea jgheaburilor cerului" (Geneza 7, 11), aşa cum S-a pogorât Duhul Sfânt la Buna Vestire şi la Botezul Domnului. Forma acestui adânc este rugăciunea inimii, după ce în Hristos, Dumnezeu "a scos din piept inimile de piatră" (Iez. 36, 26), şi "a dat duh de rugăciune" (Zaharia 12,10). Când cheamă la şederea cu tărie în Hristos prin armele Luminii, Sfântul Apostol Pavel spune că: "Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva puterilor întunericului ce stăpânesc prin văzduhuri" (Ef. 6, 11), căci acolo este capul şarpelui de unde îşi exercită stăpânirea asupra lumii, prin sămânţa neghinei pe care a semănat-o în grâu (Mt. 13, 25) şi care rodeşte din sine cele rele în sensul de păcat ca separare de Dumnezeu şi care astfel ridică un zid între Dumnezeu şi oameni: "Oare mâna mea este prea scurtă ca să vă ajute? Dar fărădelegile voastre au ridicat un zid între mine şi voi" (Is. 59, 1-2). Biruind capul şarpelui la ispitire, Mântuitorul S-a arătat sub acel zid al puterilor întunericului: "Ocările celor ce te ocărau pe Tine au căzut asupra Mea" (Ps. 68, 11); "El a biruit puterile întunericului şi le-a făcut de ocară în văzul tuturor" (Col. 2, 15). Sămânţa neghinei care nu era de la Tatăl (1 Ioan 2, 16) a fost biruită încă înainte de Jertfa Sa (Ioan 16, 33), ca prindere de coadă a şarpelui (Ieşire 4, 3). Mântuitorul a arătat că neghina nu se manifestă decât de la adolescenţă: "Dacă a crescut paiul şi a dat în spic, atunci au apărut şi neghinele" (Matei 13, 26). Până atunci însă, El îndeamnă să nu fie dispreţuiţi copiii ai căror îngeri văd mereu şi preamăresc Faţa Tatălui. Viaţa omenească se manifestă de la adolescenţă ca una a celor pierduţi de la mâna Sa atotţiitoare, pe care El însă a venit să o caute şi să o mântuiască (Mt. 18, 11). Jertfa însemna prinderea şarpelui de coadă care însemna moartea: "Cum va prăda cineva casa puternicului aceluia de nu-l va lega mai întâi?" (Mt. 12, 29); "Toiagul stăpânirii Ţi-l va da Domnul din Sion" (Ps. 109, 2). Slava Lui este descoperirea smereniei Lui la temelia lumii în ucenicii Săi.