Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Camilian Demetrescu, viaţa ca operă de artă

Camilian Demetrescu, viaţa ca operă de artă

Un articol de: Elena Dulgheru - 11 Mai, 2012

Duminică, 6 mai, în casa sa din Gallese (Italia) pictorul român Camilian Demetrescu a plecat către cer.

Făcea parte din acea categorie de oameni memorabili, pe care nu-ţi este dat să-i întâlneşti des. Artistul şi eruditul, contestatarul temerar, cu antenele ciulite la problemele vremii şi cărturarul luminat, hrănit din ideile pure se reuneau în persoana sa. Accesibil şi olimpian, angajat în actualitate şi în acelaşi timp detaşat, tonic şi rafinat, compasiv şi ironic, deschis către nou, dar neînrobit de spiritul înnoirii, Camilian Demetrescu iradia o charismă de sorginte interbelică, ce-i conferea acea prospeţime contagioasă, pe care nu o găseşti la generaţiile mai tinere.

Nu un om al timpului său, ci un om care transgresează istoria. Nu s-a lăsat înrobit de epoca sa, ci a modelat-o, a provocat-o după raţiunile unei conlucrări între om, destin şi Dumnezeu, arareori puse atât de vizibil în lucrare… Fără să fie un progresist, era un om mereu deschis către viitor. A trecut peste vremuri asumându-şi-le cu discernământ, dar nelăsându-se îngenuncheat de ele, refuzând seducţia avantajelor circumstanţiale, pentru a-şi păstra privilegiul de a rămâne el însuşi. A simţit întotdeauna pericolul compromisului şi a ştiut să se ferească de el, fără să cadă în vreo extremă ideologică.

Era "un om alături de care este o fericire să trăieşti" - nu o dată mi-a mărturisit soţia sa, doamna Mihaela Demetrescu, aşa simţeau şi prietenii săi. Orele petrecute în preajma lui cu ocazia unor interviuri, continuate ca simple taifasuri mult după oprirea microfonului, au fost momente de adevărată sărbătoare a comunicării şi comuniunii. Artă modernă şi medievală, simbologie creştină, politică şi cultură europeană ori fenomenologia metehnelor dâmboviţene - toate căpătau, în rostirea sa elocventă şi lipsită de emfază, amprenta propriei trăiri şi personalităţi. Era un interlocutor cu care nu te plictiseai niciodată: inteligenţa sa vie şi spontaneitatea descopereau întotdeauna noul, chiar şi sub platitudinea locurilor comune şi a temelor celor mai banale.

A fost unul din profesorii pe care mi i-aş fi dorit; şi pe care România (cea de dinainte de â89 şi cea de după) i-a ratat. Pe cea de dinainte a refuzat-o el (refuzând ordinul "Meritul cultural" şi implicit statutul privilegiat oferit de regimul comunist), cea de după

l-a refuzat ea. Din meschinărie.

A părăsit România în 1969, după ce a înţeles că şansele unei democraţii reale în sistemul de dominaţie bolşevică sunt nule şi a realizat că viitorul său ca plastician şi ca artist-cetăţean (aceste două dimensiuni erau nedespărţite pentru el) era dinainte pus la zid. A părăsit România pentru a putea practica în libertate arta abstractă, căreia i s-a dedicat în prima sa perioadă de creaţie, şi pentru a se putea exprima liber împotriva abuzurilor regimului ceauşist. De două ori, pentru libertate. Libertate şi adevăr - mobiluri pe care le-a urmărit în întreaga sa viaţă. Care l-au şi adus la descoperirea lui Dumnezeu şi la aducerea Lui, tot mai palpabilă, în arta şi în existenţa sa.

Metanoia petrecută cu ocazia restaurării catedralei romanice din Gallese este punctul nodal al vieţii sale. Este Drumul Damascului, pe care şerpii şi scorpionii se îmblânzesc sub lumina Duhului Sfânt, iar energiile lucrătoare ale omului sunt sporite de aceeaşi putere. Este piatra de temelie a restaurării sale ca om religios şi artist, care îşi pune talantul în slujba lui Dumnezeu. Într-o perioadă de dominaţie absolută a abstracţionismului în elita artistică europeană şi americană, când orice ieşire din curent era tiranic catalogată ca o dezertare, Camilian Demetrescu are curajul să se rupă din cercul abstracţionist, pentru a fonda o nouă estetică: aceea a reîntoarcerii la simbol. Fără maeştri, fără modele în jur. Singurul său mentor spiritual în această direcţie a fost Mircea Eliade. A urmat un drum anevoios de pionierat, de redescoperire şi descifrare a simbolisticii creştine medievale. Frescele vechilor biserici din Spania şi Italia i-au ghidat paşii întru regăsirea şi revalorificarea unei spiritualităţi pierdute. Monumentalitatea austeră a vechilor catedrale se regăseşte în noua sa artă simbolică, iar ciclurile de întâlniri de la Rimini, ca şi numeroasele expoziţii, o aduc în faţa unui public format în special din tineri. Cuvântul întrupat în forme şi culori îşi arată, ca în vechime, puterea mărturisitoare, transfigurând întreaga osatură a artei contemporane.

Anul trecut Camilian Demetrescu mi-a arătat piatra sa funerară, un alb basorelief de marmură la care lucra. Şi-a pregătit cu mâinile sale, ca ţăranii noştri de odinioară, locul de obştească odihnire. A trăit frumos, a murit minunat! "Viaţa transformată în operă de artă" este un exerciţiu rezervat nu doar călugărilor - ne arată, biruitor peste timp, maestrul de la Gallese.