Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Când Hristos nu era în școală

Când Hristos nu era în școală

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 10 Sep, 2019

Început de toamnă! Culegem roade, numărăm „bobocii” înfăptuirilor noastre de peste an, ne bucurăm duhovnicește de sărbătorile lunii septembrie, dar și de larma specifică debutului de an școlar. Rememorăm, odată cu aceasta, bucuriile și emoțiile pe care, aievea, le-am trăit și noi, ne amintim cu nostalgie de forfota specifică momentului: rechizite, ghiozdane, cărți, caiete, câte și câte alte pregătiri, clinchetul mult-așteptatului clopoțel. Ne revin în minte chipurile colegilor, ale învățătorului ori învăță­toarei, precum și ale profesorilor noștri, mirosul clasei proaspăt văruite, frumos amenajate.

În anii copilăriei mele am trăit și o neîmplinire: începutul școlii nu era binecuvântat de preot. Cum bine se știe, regimul comunist ateu a încercat să-L scoată pe Hristos din școală, însă n-a reușit să-L îndepărteze din sufletele învățăceilor ori din ale dascălilor lor, în pofida eforturilor sale susținute. În bună parte, învățătorii și profesorii rămăseseră fideli credinței în Dumnezeu, deși sistemul totalitar ateu interzisese cu desăvârșire colaborarea dintre Biserică și Şcoală.

Satul nostru, Erbiceni de Iași, a constituit un caz fericit: dacă preotului nu i se dădea voie să vină în școală, mergea școala la el. În ziua premergătoare debutului anului școlar, întâmplat în data de 15 ale lui Răpciune, prăznuindu-se Înălțarea Sfintei Cruci, mulți țânci participam la Sfânta Liturghie, ca să ne împărtășim. Grija aceasta cădea în sarcina mamei sau a bunicii, puse în temă de păstorul nostru sufletesc. Era o atmosferă impresionantă, încât mama chiar îmi spunea: „Și anul ăsta o să fii primul în clasă dacă începi școala cu Sfânta Împăr­tășanie”. Nu știu cum se făcea că mereu se împlineau cuvintele ei: la festivitatea de încheiere a anului școlar, când învățătoarea sau diriginta îmi striga numele, undeva pe o scenă improvizată din curtea școlii, urcând cutezător să-mi primesc cărțile, diploma și coronița, ochii îmi zburau dincolo de gard, spre turla bisericii, unde Sfânta Cruce îmi amintea de bunul meu Învățător.

 Îmi puneam adesea întrebarea: „De ce preotul nostru nu vine și în școală?”, căci, ori de câte ori avea prilejul, prin sat, la slujbă, în vizitele acasă, ne vorbea atât de frumos despre credință, despre istorie și ne îndemna să fim cuminți, ascultători și râvnitori la carte. Mai târziu am înțeles că valorile creștine și Biserica nu puteau face casă bună cu un sistem totalitar ateu.

Minunea prezenței preotului în școală am trăit-o după evenimentele din decembrie 1989, ce m-au surprins în clasa a VIII-a. Prin luna mai, îndată ce s-a încălzit, corpul profesoral a pus la cale sfințirea școlii, slujbă săvârșită de preotul satului, Constantin Voinea, cel care ne primea cu părintească dragoste în biserică, împărțindu-ne dulciuri și, nu de puține ori, discret, ne strecura câte un ban în buzunar. Am trăit o nespusă bucurie la care a participat întreg satul. Nu pot uita chipurile colegilor mei, parcă transfigurate de lumina și pacea izvorâte din cântările slujbei. Mi-a rămas întipărită în minte și bucuria dascălilor școlii, care, în sfârșit, puteau să se însemne cu Sfânta Cruce fără să se ascundă, fără teama că pentru mărturisirea publică a credinței în Hristos riscă sancțiuni dure sau obliterarea din profesia împlinită cu atâta pasiune. Erau momente cu adevărat unice și înălțătoare.

Greutăţile prin care au trecut Biserica, slujitorii ei și poporul credincios în timpul regimului ateu credeam că vor rămâne doar istorie, că nimeni și nimic nu ne va mai despărți de Hristos. Se pare că mai sunt confrați aflați în bejenie față de valorile spirituale și culturale ale neamului românesc care încearcă zadarnic acest lucru. Am citit cu tristețe zilele trecute că încă există oameni cărora le vine greu să priceapă că slujba oficiată la începutul anului școlar aduce o revărsare de lumină și binecuvântare cerească peste instituția școlii. Acum 30 de ani, cei care au murit la Revoluție au făcut-o și pentru a-și recâștiga dreptul de a-L simți pe Dumnezeu prezent în societatea românească, nu doar în biserici, nu ascuns în iconițe purtate cu teamă sau puse pe sub perdele prin casele credincioșilor, de frica de a nu fi deconspirați că aparțin intens blamatei categorii mistico-religioase. Da, cu regret constatăm că sunt printre noi semeni care nu pot înțelege că prin această slujbă Hristos Dumnezeu, Izvorul Înțelepciunii, Lumina, Calea, Adevărul și Viața, devine „coleg de cancelarie” cu învățătorii și profesorii, îi inspiră și-i binecuvântează în activitatea lor precum odinioară pe Apostolii Săi, în trudnica misiune de a lumina și descoperi frumuseți ale spiritului în sufletele nevinovaților învățăcei care pășesc și astăzi ca și noi oarecând în băncile școlii, cu sfială, cu teamă de necunoscut, dar și cu încredere întru devenire?

Prin rugăciunile de binecuvântare de la început de an, Hristos devine și „coleg de bancă” al fiecărui învățăcel. El ne-a poruncit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceş­tia este Împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 11-16). Da, dragostea lui Hristos pentru copii Îl face să coboare din slava cerească și să se așeze în bancă cu ei. De altfel inocența copiilor reprezintă idealul la care trebuie să ajungem noi, cei maturi. Împlinirea acestui deziderat ne va facilita accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Așadar, pe lângă educația și îngrijirea copiilor, să nu-i privăm de izvorul „a toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, Dumnezeu. Urmărim o temeinică dezvoltare a personalității lor, dar de ce ar trebui să facă parte și Dumnezeu dintr-un astfel de proces complex? Răspunsul ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura Domnului, cu multă băgare de seamă. Un tânăr de a cărui educaţie nu te ocupi este ca un pământ înţelenit pe care cresc mulţi spini. Să aruncăm, dar, asupra tinerilor focul Duhului Sfânt, să ardem dorinţele lor rele, să întoarcem brazdele ogorului sufletului lor şi să-i facem gata de a primi sămânţa. Să arătăm lumii pe tinerii noştri mai cuminţi şi mai înţelepţi. De aceea nu încetez de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Creşte un atlet pentru Hristos!”