Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Când „primăvara este aproape“ sau despre agape

Când „primăvara este aproape“ sau despre agape

Un articol de: Elena Dulgheru - 16 Ian, 2010

Aud cronicari plângându-se de inutilitatea vorbirii despre filmele pe care nu le vede nimeni; aud cinefili scâncind după filmele despre care aştern rânduri pe hârtie, inaccesibile lor. Asta, într-o epocă în care semioticienii relativizează mediile de propagare a informaţiei, iar metatextul a devenit un concept uzual. Să fie atât de frustrantă lipsa contactului direct cu produsul cultural?

Şi totuşi, în virtutea darului Şeherezadei (pe care o iubesc mai mult ca pe dubitativul Hamlet) şi pentru a înfrânge tăcerea rafturilor de arhivă, voi continua, de dragul memoriei şi al legendei urbane, să povestesc.

Unul dintre filmele cele mai memorabile din Festivalul de la Cottbus 2009 şi, cu siguranţă, pelicula adresată cel mai direct spectatorului creştin, excelând totodată prin strălucirea artistică şi universalitatea mesajului, se numeşte „Primăvara este aproape“ („Skoro vesna“, Rusia, 2009). Ţin să o imortalizez măcar prin câteva paragrafe, pentru a evoca un microunivers inedit, plin de vivacitate duhovnicească din Rusia de azi, respondent ca nici un altul la problemele vremii, dar de care nu avem ştiinţă ori aflăm, din perspective alogene, doar informaţii distorsionate.

Filmul produs şi regizat de Vera Storojeva (impusă internaţional prin „Călătorie cu animale domestice“/ „Puteşestvie s domaşnimi jivotnymi“, ce a cumulat mai toate premiile importante la Cottbus în 2007 şi un premiu NIKA) are, în geneza sa, o dublă structură: documentaristică şi ficţională. Buna conlucrare a celor două este cheia succesului său.

Filmul investighează spaţiul alambicat al renaşterii spirituale din provincia rusă, spaţiul noilor aşezăminte de cult, înfiinţate ad-hoc şi animate de oameni a căror relaţie cu lumea şi cu trecutul nu este încă bine aşezată. Regia extrage de aici în mod magistral spectacolul de moravuri, sprijinite pe aşezări inegale (asumate, oscilante, fariseice) în credinţă, spectacol exploatat în cheie comic-melodramatică şi tensionat de verticala rectitudinii duhovniceşti, înţelese şi asumate treptat de eroi şi ameninţate în fiece clipă de „ispitele din afară“. Suspansul se naşte din aşteptarea opţiunii morale a personajelor, a răspunsului lor la provocări duhovniceşti pe cât de inedite, pe atât de ancorate în realul haotic al lumii noastre. Acest spectacol uman este centrat în jurul unei poveşti de iubire, răsfrânte în mai multe poveşti, pendulând subtil şi emoţionant între eros şi agape, a căror soluţionare - demonstrează regizoarea cu o virtuozitate rar întâlnită - este condusă de integrarea treptată a omului în ordinea dumnezeiască.

Filmul urmăreşte viaţa unei obşti animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire - astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un „teolog“ cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, minat însă de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, „că doar o viaţă are omul“. Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură ce are, uneori, de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.

Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de „metocani“, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din „ghearele mănăstirii“, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!

Nici un fel de pedanterie sau bigotism al „recursului la canon“ în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor - mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.

Deplasarea la Festival a fost susţinută financiar de Institutul Cultural Român.