Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Carâmbul şi cravaşa

Carâmbul şi cravaşa

Un articol de: Alexandru Pripon - 01 Mar, 2012

Se povesteşte că îmbogăţiţii peste noapte din alte veacuri, care au profitat de nenumăratele crize financiare (şi nu numai) suferite de poporul român, îşi schimbau radical comportamentul odată cu proaspăta înavuţire. Este un lucru de mirare pentru noi, cei care trăim în aceste vremuri, feriţi de toate problemele. Probabil. Şi îşi aminteşte cineva cum unul dintre îmbogăţiţi, proaspăt posesor al unei costumaţii scumpe, dar bizare, folosită pentru călărie, se plimba printre cei care munceau în curtea sa, supraveghindu-i cu o figură severă.

Pentru a sublinia situaţia existentă, îşi lovea în permanenţă carâmbul cizmelor lăcuite, cu un zgomot enervant. La un moment dat, atunci când i-a fost distrasă atenţia, a greşit ţinta, şfichiuindu-şi o porţiune de picior neprotejată de încălţămintea înaltă. Brusc, comportamentul aristocratic l-a părăsit, lăsând locul vechiului fel de a fi, iar cei din jur au auzit un geamăt înfiorător, urmat de câteva înjurături crâncene. Căci, aşa s-ar putea spune, atunci când cravaşa ratează carâmbul, se (re)deşteaptă, violent, temperamentul de birjar.

Desigur, fără absolut nici o legătură cu neverosimila povestioară de mai sus, am fost martorul involuntar al unei întâmplări bizare. Stăteam la coadă la pâine. Deşteptând amintiri mai mult sau mai puţin nostalgice legate de comunism, există un loc în oraşul unde locuiesc, denumit generic "cuptor de pâine", în dreptul căruia se adună o mulţime de oameni, aşteptând pentru a cumpăra minunatul aliment cald, aburind. Mă aflam şi eu în mijlocul unei astfel de mulţimi când, în dreptul nostru, a oprit, exact lângă indicatorul "oprirea interzisă", un autoturism de teren. Ştiţi dumneavoastră, vaporul acela 4x4 care se strecoară prin localităţi cu delicateţea unui tanc, preferat fiind, paradoxal, de cei cu posibilităţi financiare peste medie, pentru călătorii citadine, nu de cei care călătoresc pe teren accidentat.

Din supradimensionatul vehicul a coborât un personaj foarte bine îmbrăcat ("de firmă", adică), păşind înspre noi voiniceşte. A intrat în faţă, dar nimeni nu a comentat, toţi fiind intimidaţi de prestanţa lui. A plătit cu gesturi largi şi a luat în mâini cele câteva pâini, fără a ne băga în seamă. Deodată însă, necuviincioasă, una dintre franzelele fierbinţi s-a năpustit peste o porţiune din braţul lui, neacoperită de costumul scump. A urmat un concert nesperat (şi nedorit) de înjurături birjăreşti. Pâinea a căzut, iar distinsul domn i-a tras un picior, precum un fotbalist, expediind-o cât mai departe. S-a mai auzit doar zgomot de portieră trântită, un motor ambalat, un scrâşnet de frâne, apoi maşina de teren a ţâşnit în trafic, provocând un mic ambuteiaj temporar. Căci prioritatea, ştiţi bine, este un termen abstract destinat maselor largi, nu... lui.

De undeva, dintre tovarăşii mei de aşteptare, cuminţi şi răbdători, s-a desprins o bătrână, îmbrăcată în haine îngrijite, deşi vizibil vechi. A luat pâinea de jos, a scuturat-o de praf, s-a închinat şi a plecat, privind în jos, ruşinată. Nu ştiu ce părere au avut ceilalţi, dar mie, pur şi simplu, mi-au dat lacrimile. Şfichiul cravaşei, enervant, înjositor pentru cel avut, s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru acea femeie săracă. Şi, dintre cei doi, sincer, nu ştiu cine a fost cel mai fericit. Măcar în acele momente.