Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Colinde, colinde...

Colinde, colinde...

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 23 Dec, 2010

Cu această expresie încep majoritatea concertelor de colinde ale acestei perioade premergătoare Crăciunului, perioadă care devine treptat un adevărat "anotimp al colindelor", însoţindu-ne către peştera Betleemului şi către momentul în care cerul se uneşte cu pământul, iar Dumnezeu se înomeneşte pentru mântuirea noastră. Colindele sunt o realitate incontestabilă a spiritualităţii autentice şi a sufletului creştin al românului, care a ştiut să toarne în formele sensibilităţii proprii adevăruri mai vii şi mai presus de orice explicaţii docte, forţate. Când colindă, românul propovăduieşte şi în acelaşi timp trăieşte real şi deplin, ca martor direct implicat, Revelaţia. Căci orice colind rostit în faţa ferestrelor sau înaintea gazdelor care vor omeni oaspeţii cu mere, nuci şi colaci, orice cânt despre Prunc şi Maica Sa, despre gerul pe care l-au avut de înfruntat atunci în peştera din Betleem şi acum în peşterile adesea neprimitoare ale sufletelor noastre, orice Sorcovă sau Pluguşor înseamnă prelungirea momentelor de acum 2.000 de ani până astăzi într-un ritm al sărbătorii trăite la noi şi de către noi altfel. Încercând o descriere succintă a colindelor, Mircea Eliade, pe care îl amintesc aici ca un fenomenolog marcant al spaţiului religios românesc, arăta că acestea "au două izvoare care le conferă putere: viaţa satului şi Biserica", dezvăluind ingredientele unei hrane duhovniceşti plămădite şi frământate cu răbdare şi grijă. În acelaşi sens, vrednicul de pomenire mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală remarca profunzimea acestor creaţii populare şi surprindea calitatea românului de creator şi în ceea ce priveşte colindele, "care ca într-o taină reuşesc să surprindă tot ceea ce este al ţăranului cu frică de Dumnezeu", fără să forţeze nota nici în sensul unei puerilităţi care nu ne caracteriza (acum poate) şi nici în sensul unei seriozităţi care nu corespunde structurii noastre fiinţiale. Colindele sunt o expresie a tradiţiei populare, dar mai ales a tradiţiei bisericeşti, nedespărţită de prima şi, în tot cazul, familiară colindătorilor.

Astăzi, din păcate, dorinţa omului de a descoperi lucruri noi nu este echivalentul revenirii la izvoare şi în definitiv la origini sau la identitate, ci al intenţiei de a fi în trend, preluând atitudini, comportamente, rânduieli şi lucruri străine de specificul locului, care nici măcar nu sunt adaptate, ci răs-turnate într-un context diferit. Este valabil pentru mulţi dintre colindătorii şi gazdele de astăzi, care preferă, în detrimentul colindelor româneşti, importuri de sezon. Astfel, când românul obosit după o zi de serviciu ajunge acasă şi deschide uşa colindătorilor, aşteptând să asculte "O, ce veste minunată" sau "La Betleem colo-n jos", amintindu-şi vremea copilăriei, este surprins de celebrul "Rudolph, the Red Nosed Reindeer" sau de arhicunoscutul "We wish you a Merry Christmas", întrebându-se oarecum încurcat, dacă cei de la uşă nu au greşit cumva apartamentul. Spiritualitatea occidentală pe care aceste cântece o propovăduiesc reprezintă, fără doar şi poate, o realitate care trebuie luată în seamă şi care delimitează o zonă cu influenţe tradiţional-eclesiale mai mult sau mai puţin accentuate.

Cred că diferenţa fundamentală dintre colindele româneşti şi cele de import este seriozitatea, în sensul că primele sunt departe de a fi copilăroase sau superficiale, ci propun un mesaj clar, chiar dacă acesta este cântat în versuri frumoase şi cu glasuri de copii. Şi tot serioşi erau şi încă mai sunt bunicii care ascultau mai întâi colindele nepoţilor, înainte ca aceştia să meargă pe la cunoscuţi, pentru a verifica autenticitatea mesajului transmis şi seriozitatea lucrului din care nu lipsea Dumnezeu. În rest, despre Rudolph numai de bine...