Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De ce ne e dor de Florin Zamfirescu

De ce ne e dor de Florin Zamfirescu

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 27 Ian, 2011

În urmă cu cinci ani şi 256 de zile apărea la Iaşi primul cotidian creştin din România, "Lumina". O echipă de tineri entuziaşti s-au strâns să scrie o poveste cum până atunci nu mai fusese scrisă. Aveau în mijlocul lor un "condei" vizionar care a reuşit să contureze noi direcţii editoriale pe o piaţă media extrem de diversă şi să găsească un ton blând, discret şi profund pe care să transmită tot ceea ce este de datoria unei publicaţii oneste să spună cititorilor ei. A definit pe piaţa media un alt fel de ziar, un ziar care să-i vorbească omului despre problemele pe care le întâmpină zi de zi şi nu numai atât, ci şi să-i ofere o soluţie, în fapt singura soluţie posibilă: Hristos. Astfel, vorbele răsărite din inimă şi aşezate pe hârtie de oameni care s-au pus în slujba oamenilor au ajuns să zidească în sufletele lor un alt fel de speranţă. În Dumnezeu.

Glumea cu măsură şi nu privea lucrurile negativist. În orice critică pe care o făcea ascundea un mare secret, căruia atunci poate nu-i bănuiam rostul. În fapt, el investea în noi încredere, şlefuia jurnalişti pentru presa Bisericii. Intuise sămânţa cea bună şi-i presăra lumină ca să rodească. Ne provoca şi ne responsabiliza, cultivând mereu un spirit jovial şi optimist. Credea cu sinceritate în misiunea publicaţiilor al căror director editorial era şi ale căror direcţii de dezvoltare le conturase cu multă atenţie şi poate geniu. Şi s-a grăbit parcă să tot facă asta… până când, deodată, ne-am trezit fără el.

Avea un fel rar de a fi şi ştia să asculte. Punea titluri geniale şi esenţiale. La aproape şase ani de "Lumina", pot reda din memorie multe din titlurile sale care îmbrăcau informaţia în cuvinte calde şi deodată transmiteau mesajul în toată profunzimea lui: "Liga Pro Europa i-a tras scara lui Vasilică", "Sărbătoarea de la Iaşi descuie Cerul cu două chei", "Drumul sfinţeniei: din istorie în calendar", "Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi" sau "De ce sfinţii de la Horaiţa au feţele posomorâte". Acesta este semnul că omul din el ştia să vadă dincolo de cuvinte, iar jurnalistul talentat care era ştia să le exprime astfel încât ele să se aşeze acolo unde trebuie, în sufletele credincioşilor faţă de care aveam de-acum cu toţii o datorie.

A fost un om cu o intuiţie rar întâlnită, un om care a ştiut că, pentru a-l convinge pe celălalt, trebuia să se convingă mai întâi el însuşi. Nu se amăgea. Era sincer cu el şi cu ceilalţi. Şi niciodată nu se arunca la concluzii pripite, ci cântărea cu multă chibzuinţă vorbele ce i se prezentau şi apoi în puţine cuvinte contura o soluţie atotcuprinzătoare şi aşteptată. Reuşea să spună mult prin puţinul cuvintelor pe care le rostea, discreţia cu care şi-a statornicit printre noi personalitatea exprimând trăiri şi gânduri adânci. Era profund. Şi realist, dureros de realist. Un realism care la o primă vedere înţepa, dar care se dovedea a fi unul extrem de constructiv. Şi poate de aceea Dumnezeu l-a ales să lucreze la o nouă formă de propovăduire a Cuvântului în aceste vremuri în care comunicăm mult, dar rareori spre zidire sufletească. De fapt, cu siguranţă de aceea l-a ales. Deosebitul său simţ al realităţii, dar şi dorinţa sa profundă de a face bine l-au făcut să cultive o formulă jurnalistică în care să poţi să spui şi adevărul, să poţi să fii şi riguros, să poţi să şi vindeci suflete rănite. Şi de asta are nevoie Biserica.

Pentru că a ştiut să asculte, pentru că a ştiut să încurajeze, pentru că era sincer, pentru că ne-a învăţat un jurnalism sănătos şi ziditor, pentru că era discret, pentru că era profund, pentru că era echilibrat, pentru că era realist şi pentru multe altele pe care nu le poate cuprinde nici un editorial din lume, pentru toate acestea ne e dor de Florin Zamfirescu.