Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De la filosofia morală a lui Socrate la religia lui Hristos

De la filosofia morală a lui Socrate la religia lui Hristos

Un articol de: Nicolae Achimescu - 19 Mar, 2010

Aşa cum se ştie, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a dăruit lumii pentru desăvârşirea şi mântuirea ei. Şi aceasta într-o vreme în care desăvârşirea umanităţii apărea fie ca o absurditate, fie era îngrădită de reguli care făceau imposibilă atingerea ei. Între multe altele, misiunea Lui s-a dorit a fi aceea de a demonstra Romei că poate exista o viaţă în duh şi de a aminti răspicat Iudeii că, din punct de vedere moral, legea la care ţine atât de mult este una sinucigaşă. Posibilitatea desăvârşirii şi mântuirii omului a fost dovedită cu prisosinţă de Hristos prin jertfa Sa de pe Golgotha. În acelaşi timp, moartea Sa pe Cruce pentru păcatele lumii a "rupt" Legea în bucăţi, oferind posibilitatea desăvârşirii şi mântuirii oamenilor de pretutindeni.

Cu toate acestea, dacă n-ar fi existat acea rigurozitate a spiritului iudaic, creştinismul, asemenea philonismului, s-ar fi configurat probabil exclusiv sub forma unui sistem intelectual, fără să fi avut şansa de a fi devenit vreodată o adevărată religie. În timpul lui Pericle, dar şi mai târziu, la Atena şi în Grecia în general, au apărut personalităţi cu totul deosebite. Cu toţii s-au întrebat care este sensul şi valoarea perenă a ceea ce a fost realizat de către predecesorii lor.

Socrate se înscrie perfect pe linia acestor cercetători, mai ales că, fiind cetăţean al unui oraş mic, era absolut conştient de necesitatea de a se întreba ce implica realmente cetăţenia sa. Nu şi-a pus niciodată problema că sarcina lui ar fi aceea de a-şi schimba proprii concetăţeni, ci de a le arăta pur şi simplu care sunt principiile în general acceptate, dar numai pe jumătate înţelese, de care statul ţinea seama în mod tacit.

Socrate, filosoful moralist

Înainte de orice, marele filosof a fost un moralist; un moralist care, în concordanţă cu tipul de civilizaţie cu totul special al grecilor, gândindu-mă mai ales la reprezentarea exterioară a unui ideal artistic, a încercat şi a reuşit să aplice acest ideal în viaţa concetăţenilor. De pildă, i-a învăţat pe aceştia că dacă vor cugeta, vor reuşi să substituie vrajbei specifice vieţii cotidiene a cetăţii, acel ideal al ceea ce reprezintă "binele şi frumosul". Bineînţeles, un asemenea scop este indispensabil şi demn de admiraţie în orice societate; dar trebuie recunoscut că nu se poate identifica pe deplin cu scopul religiei în sine. Orice filosofie morală poate, în mod indubitabil, oferi idealuri, dar nu ne poate aduce argumente certe privind modul în care comportamentul uman, în anumite condiţii date, desigur adverse, poate fi armonizat cu acel "ar trebui". Spre deosebire de moralitate, care este expresia unui ideal mintal şi voliţional, religia reprezintă un datum ontologic, un dar al lui Dumnezeu, o realitate concretă a conştiinţei omului. Prin urmare, dacă religia este, moralitatea ar putea fi. În acest context, oferta creştinismului se regăseşte pe deplin în întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos; la rândul ei, filosofia greacă antică pretinde că fericirea trebuie căutată în înţelepciune, dar nu ne spune limpede ce conţine fericirea în scopul desăvârşirii şi mântuirii oamenilor.

Pe de altă parte, însă, trebuie recunoscut faptul că Socrate, alături de alţi câţiva filosofi din perioada clasică a Greciei antice, a fost un fel de premergător sau chiar "profet" necreştin al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Un anumit tip de "revelaţie" naturală, aşa cum o descoperim în filosofia socratică, dar şi o anume moralitate precreştină socratică s-au constituit într-un fel de "sămânţă" a religiei şi moralei creştine de mai târziu. În evoluţia conştiinţei religioase, de exemplu, ascensiunea spre creştinism, aşa cum se observă ea în mod evident atât la Socrate, cât şi la ceilalţi filosofi greci, nu a fost decât una dintre multele linii care, în cele din urmă, converg în marea religie creştină.

Jertfa lui Hristos, suprem model de dăruire pentru ceilalţi

În toţi ceilalţi învăţători ai istoriei religiilor nu vedem decât tot ceea ce este, în vreme ce în Iisus Hristos descoperim tot ceea ce ar trebui să fie. Din această perspectivă, anumiţi filosofi greci, precum Socrate, Platon sau Aristotel, au fost precursori ai unor idealuri de mai târziu, în vreme ce Iisus Hristos a reprezentat manifestarea deplină şi definitivă a oricărui ideal în istorie.

Aparent există o multitudine de similitudini între filosofia greacă precreştină şi creştinism. Şi totuşi, la nivel spiritual există puţine lucruri în comun. Trebuie exclusă, de pildă, orice interpretare în sensul că religia creştină n-ar fi altceva decât o filosofie grecească sublimată. Viaţa lui Hristos nu putea şi n-ar fi putut fi trăită, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, decât în momentul şi în locul în care aceasta s-a petrecut. Nici o filosofie, în genul celei greceşti, care căuta o explicaţie a fiinţei, n-ar fi putut oferi acel sentiment al păcătoşeniei profunde, care prin jertfa Fiului lui Dumnezeu să producă iertarea păcatelor lumii, culminând într-o viaţă plină de har şi îndumnezeită. Între filosofii greci, Socrate a acceptat jertfa sa ca fiind inevitabilă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Hristos. Şi totuşi, Socrate a murit în credinţa că cei care l-au pedepsit cu moartea îşi vor primi pedeapsa, spre deosebire de Hristos, Care Îl invocă pe Părintele Său să-i ierte, că "nu ştiu ce fac".

Socrate, ca şi Iisus Hristos, au acceptat sacrificiul suprem, însă motivaţi diferit. De pildă, calmul lui Socrate în faţa pocalului cu otravă oferit însemnă cu totul altceva decât asumarea jertfei supreme pentru umanitate în numele acesteia de către Fiul lui Dumnezeu pe Golgotha. Socrate a murit liniştit, fiind convins de o anumită ordine cosmică şi morală, care mai devreme sau mai târziu îşi va exercita necondiţionat consecinţele. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Iisus Hristos. Idealul grecesc al unui mijlocitor între zeul transcendent şi lume, concepţia greco-romană despre viaţa înţeleptului sau filosofului, ca şi ideea iudaică-elenistică de "mântuitor", au fost cu toate necesare şi s-au împlinit în Hristos.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi S-a întrupat atunci când totul decăzuse, degenerase şi era uzat din foarte multe puncte de vedere: religios, moral, ba chiar la nivelul percepţiei spirituale colective. Iudaismul a văzut şi percepea cerul de pe pământ, elenismul identifica pământul cu cerul, pentru ca ambele să constate, în cele din urmă, că viziunea lor despre lume şi existenţă nu e decât una iluzorie; creştinismul, în schimb, prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, a adus pentru totdeauna cerul pe pământ.