Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei De unde vine toamna

De unde vine toamna

Un articol de: Ștefan Mitroi - 06 Sep, 2019

Niciodată din același loc. Și niciodată în același fel. Pândesc venirile ei încă din copilărie. La început, credeam că dinspre pădure, de unde venea și tataie. Poate c-o aducea chiar el. Îl vedeam așezându-se pe prag și, după ce se ridica să plece, băgam de seamă c-a rămas cineva în locul lui. Era, după ce priveam mai atent, toamna, care stătea pe pragul casei noastre cu genunchii la gură. Se gândea pesemne la berzele ce tocmai își luaseră zborul, lăsând până primăvara viitoare cuiburile goale. Tot la ele mă gândeam și eu. La ele și la tataie, de care mi se făcea dor chiar înainte de a începe să plece.

După aceea se umplea curtea noastră de toamnă. Nu mai era chip s-o scoți până la prima ninsoare afară, în ciuda încercărilor mamei de a întoarce din drum vara ce tocmai trecuse. Aducea înapoi câte-o zi, dar toamna avea mereu grijă s-o sperie cu privirea ei rece, gonind-o în locul de unde venise.

Mai apoi, mi s-a părut că vine din mărul de la geamul meu toamna. Era mai întâi o toamnă mică, parcă de jucărie, pe care puteai s-o iei în palmă și să te uiți de aproape la ea, ba chiar s-o întrebi de vorbă, cum am și făcut, interesându-mă dacă e singură la părinți, dacă are, ca și mine, bunici, dacă-i place în ­curtea noastră. Îi plăcea. De aceea nici nu se grăbea să plece. Rămânea acolo cu mine, dându-mi ocazia s-o văd cum se face, pe zi ce trece, tot mai mare, ajungând să ne umple, asemenea celeilalte toamne, curtea.

Nu știu de ce, dar mereu uitam s-o întreb de unde vine. Frunzele mărului știau răspunsul, dar se luau de fiecare dată cu joaca, uitând să mi-l spună și mie. Așa că nu-mi părea deloc rău atunci când tata le aduna de pe jos cu târnul și le dădea foc în fața porții. Mirosea a toate celelalte anotimpuri fumul lor. Era și parfum de înflorire, și mireasmă de zăpadă abia îmbobocită în cer, și damf de măr ușor pârguit. Ce păcat că tatei, care era croitor, nu i-a dat niciodată prin gând să croiască din fumul ce se vălurea ca o pânză prin văzduh o cămașă pentru mama. I-ar fi stat bine. Și-ar fi semănat cu toate anotimpurile în care era îmbrăcată, nu doar cu toamna, așa cum începusem să observ în anii din urmă.

Dinspre sufletul mamei venea toamna. Și dinspre lumina ochilor ei.

Pe urmă, când mama n-a mai fost, am văzut că dinspre mine. Trece pe podul palmelor mele. Se uită cu privirea mea la lume. Umblă cu pașii mei pe drum.

Când n-o să mai fiu nici eu, o să vină din altă parte. Nu știu de unde.

Nu se va opri niciodată din venit. Fiindcă toamna e făcută să fie mereu.