Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre dragoste, atât cât ne-a mai rămas

Despre dragoste, atât cât ne-a mai rămas

Un articol de: Elena Dulgheru - 13 Dec, 2013

„Love building”, debutul în lungmetraj al Iuliei Rugină, este o comedie de actualitate, concepută după toate reţetele succesului, aşa cum puţine filme autohtone, chiar şi din tânăra generaţie, o fac. Cel mai „americănesc” dintre producţiile 100% româneşti ale noului val, în sensul strategiei de abordare a discursului, atent focusat către nivelul de aşteptare al publicului recent, filmul exploatează nostalgia tot mai acută a spectatorului după dragoste-umor-gândire pozitivă - trinom pe care nu prea-l întâlneşti în cinemaul autohton, în ciuda tinereţii şi efervescenţei acestuia; ba mai mult, de care se pare că şi tinerii noştri cineaşti, şi ”dinozaurii” se feresc ca de foc.

Dacă majoritatea filmelor generaţiei tinere readuc în prim-plan, într-un fel sau altul, vârful rupt, bălăngănindu-se a pagubă, al molidului de Crăciun al lui Porumboiu, sugerând monocord că ”aşa e viaţa” (pe Dâmboviţa sau la Vaslui, evident...), iată un film care, fără a întoarce spatele ”vieţii”, aduce un suflu pozitiv, mobilizator şi optimist (chiar dacă uşor superficial), trebuincios ca piperul într-o cinematografie care, în ciuda tinereţii, riscă să se înece în monotonie şi blazare.

Era nevoie de un suflu de creaţie feminin (Iulia Rugină - regizoare şi scenaristă, alături de coscenaristele Ana Agopian şi Oana Răsuceanu), care să dea tonul, cu prospeţime, curaj şi profesionalism, acestei noi direcţii. Tripletul feminin s-a racordat perfect cu tripletul masculin producător, dar şi creator - Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, trei actori cunoscuţi, fondatori ai şcolii ActoriedeFilm.ro, care a şi furnizat cea mai mare parte a distribuţiei. Rezultatul colaborării îl exprimă cu francheţe, modestie şi pragmatism Dragoş Bucur, cel mai cunoscut dintre animatorii proiectului: „10 zile de filmare, 34 de actori, 50.000 de euro şinfim de puţin - n.n.ţ, 3 prieteni, o regizoare, 3 scenariste, 83 minute de comedie de calitate şi... un vis împlinit”.

Filmul este conceput ca un documentar ce descrie cu umor, într-o viziune politic-corectă europeană, o sesiune de o săptămână într-un centru de terapie de cuplu. Centrul „Love building”, dotat mai mult cu „servicii” decât cu ştiinţe taumaturgice şi plasat, inspirat, într-o staţiune de pe lacul Baloteşti, se ocupă mai mult de ”remodelarea relaţiei” în şedinţe de grup, decât de suflete cu probleme unice şi insurmontabile. De aici, pe de o parte, senzaţia agreabilă de tabără de vară, pe de altă parte, senzaţia (tonică sau egalizatoare) similitudinii problemelor tuturor - adică perspectiva psihoterapeuţilor, cea din care şi este abordat filmul.

Premisa terapeutică - foarte contemporană, sintetizată în subtitlul filmului (”Dragostea nu mai e cum a fost odată ca niciodată”) - este explicată de la început de ”guru”-ul centrului, alias Dragoş Bucur - ca de obicei, simpatic, firesc şi foarte terestru: mitul iubirii de-o viaţă este epuizat, ”să fim serioşi!”, dar chiar şi în aceste condiţii merită să faci ceva ca să salvezi... o relaţie! Filmul poate fi gustat pentru onestitate şi sensibilitate la realul urban imediat, dacă acceptăm aceste premise.

Premisa scenaristică - urmărirea a 14 cupluri în criză pe durata unui film de o oră şi jumătate (ceea ce înseamnă, explică Ana Agopian, în jur de 3 minute acordate fiecărui personaj, adică extrem de puţin pentru conturarea şi includerea lui în acţiune) - impunea distanţarea de orice aprofundări psihologice, deschizând în schimb porţile comediei de situaţii. O comedie care trăieşte dramaturgic din relaţionarea între grupul terapeuţilor (”profesioniştii”), cel al managerilor clinicii (”exploatatorii” - excelent personajul ”Cruellei”, care ar merita dezvoltat) şi cel al pacienţilor (unii, veniţi din curiozitate, ca în vacanţă).

Sursa principală a comicului - găselniţă excelentă, care ar merita mai mult exploatată (poate, în Love building 2, care e deja anunţat!) - constă în vulnerabilitatea interioară pe care o ascunde fiecare din cei trei tineri psihoterapeuţi: toţi trei, cu o situaţie maritală incertă, mai pe româneşte, ”celibatari neconvinşi”, au de fapt serioase probleme de comunicare: bizarerii, timidităţi întârziate, infantilisme, rupturi sentimentale încă nevindecate - toate vor ieşi la iveală, stârnind zâmbete şi nu lacrimi, din relaţionarea cu grupul de pacienţi; pacienţi dintre care unii devin, inerent şi involuntar, surse de vindecare (mai mult sau mai puţin ortodoxă) sau de adâncire a propriei crize pentru ”terapeuţii amorului”.

Decenţă, nici o tendinţă exhibiţionistă (lăudabil la un astfel de subiect), umor bun, emoţii bine temperate şi o atmosferă relaxată, de vacanţă - iată ingredientele acestei comedii foarte contemporane şi foarte terestre, în care actorii încearcă să se bucure şi să ne bucure de puţinul care ne-a mai rămas.