Editorial: Unii nu pot trăi fără război

Cu câteva zile în urmă, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, ofuscat de planul american de a construi în Europa un sistem de interceptare a rachetelor, a aruncat ideea unei relansări a cursei înarmărilor.

În plan intern, scena publică a fost efectiv confiscată din aprilie până după jumătatea lui mai de problema suspendării preşedintelui. Despre ce ne-a fost dat să auzim în acea perioadă, cred că nu mai e cazul să amintesc. Însă, merită subliniată schimbarea de discurs a liderilor noştri politici după tranşarea ciolanului electoral. Vampirii oligarhici, mogulii monstruoşi, tiranii care salivau după puterea absolută şi conspiraţiile apocaliptice au dispărut fără urmă după momentul 19 mai.

Se ştie că rivalităţile din politică (fie ea la nivelul unui stat sau al continentelor) sunt, cel mai adesea, un joc, o mască, un stimulent pentru aprinderea pasiunilor din rândul celor mulţi. E simplu să faci politică atunci când rivalităţile sunt evidente pentru toată lumea, când personajele implicate pot fi etichetate facil în bune sau rele. E drept că, pentru pretenţiile secolului al XXI-lea, o astfel de politică aduce a primitivism, însă, după cât se vede, în unele privinţe omenirea rămâne la fel, indiferent câte veacuri trec peste ea.

Am amintit de situaţiile de mai sus pentru a aduce în discuţie o problemă cu mult mai cunoscută şi apropiată de noi, oamenii de rând. Ea se referă la nevoia unor semeni de-ai noştri (oare câţi or fi procentual?) de a avea inamici, de a simţi că se războiesc. Şi nu mă gândesc atât la cei care se războiesc politic, economic, pentru o miză „grasă“, cât la rivalităţile ieftine de la nivelul colegilor de serviciu care n-au nimic de împărţit - dar se urăsc de moarte, al vecinilor de bloc - care se invidiază şi se bârfesc pentru că unul şi-a pus termopane mai de scumpe şi uşă metalică cu mai multe încuietori, la individul obsedat de ideea că întreaga societate e montată împotriva lui şi a calităţilor sale geniale.

După toate evidenţele, există mulţi oameni care au nevoie de inamici mai mult decât de amici, pentru care amiciţiile sunt infinit mai neinteresante decât inamiciţiile. Există această categorie pe care nimic nu-i motivează mai abitir decât gândul că cineva le suflă mereu în ceafă şi abia aşteaptă momentul potrivit pentru a le administra lovitura decisivă. De fapt, cei mai mulţi nici nu-şi pot imagina o existenţă lipsită de o concurenţă, mai mult sau mai puţin închipuită.

Un exemplu „clasic“: fără îndoială că aţi auzit, măcar o dată, o manea pe această temă. E de-a dreptul fenomenal entuziasmul emanat de solistul care, transpus în golanul de pe stradă, dă cu sabia, dă la picioare, stă cu mâna pe pistol, convins că, deşi duşmanii îi poartă pică, nimeni nu mai are valoarea sa. Duşmanii mei, duşmanii mei – cunoaşteţi refrenul!

Revenind, indivizii ajunşi în acest stadiu, chiar şi numai la nivel mintal, nu mai pot prezenta prea mult interes pentru o publicaţie de gândire creştină, ci, eventual, pentru organele de poliţie şi cele care se ocupă cu crima organizată. Analiza falselor rivalităţi şi a duşmăniilor mărunte capătă importanţă pentru persoanele care gândesc duhovniceşte sau la care măsura şi bunul simţ au măcar valori medii.

Cu toţii suntem tentaţi să credem că ni se face mai multă nedreptate decât provocăm noi altora, şi unii chiar merg în mormânt cu acest gând. Din păcate, vârtejul răutăţilor este stins în prea puţine situaţii, de prea puţine ori. Deşi cred că răutatea şi bunătatea au acelaşi grad de contagiune, atitudinea duşmănoasă proliferează.

Desigur, critica distructivă, negativă, nu rezolvă nimic, întrucât, criticând astfel pe alţii ne criticăm, poate, pe noi înşine; însă atitudinea iubitoare a celor care înţeleg că ura şi gâlceava nu reprezintă niciodată o soluţie poate face minuni. Iar cel mai dator să manifeste această atitudine este cel care se simte creştin, care crede că iubirea e mai tare decât ura şi că iertarea poate transforma şi înălţa pe aproapele, şi societatea, şi omenirea - cu istoria lor cu tot!