Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Fetiţa cu umbrelă

Fetiţa cu umbrelă

Data: 03 Decembrie 2013

Credinţa e prima condiţie ca o rugăciune să-ţi fie ascultată. Hristos ne-a promis în Evanghelie că de vom avea credinţă cât un grăunte de muştar vom putea zice munţilor să se mute şi ei ne vor asculta. Dacă pentru unii şi bobul de muştar e prea mare atunci când cer ceva lui Dumnezeu, pentru alţii, îndeplinirea rugăciunilor e un lucru cât se poate de firesc.

Povestea pe care vreau să v-o istorisesc astăzi ne aduce în prim plan credinţa unui copil. Undeva, în sudul Italiei, acolo unde vara este foarte cald, pământurile erau arse şi crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide şi îngălbenite de-abia se mai ţineau pe crengi. Iarba de pe pajişti se ofilise. Oamenii erau încordaţi şi nervoşi, cercetând cerul de cristal colorat în albastru cobalt. Săptămânile se înşirau una după alta tot mai fierbinţi şi de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

În piaţeta din faţa bisericii preotul convocă duminica, după Sfânta Liturghie, întreaga comunitate pentru o slujbă. Urma ca toţi, cu mic, cu mare, să implore mila lui Dumnezeu ca ploaia binefăcătoare să se reverse peste pământurile pârjolite. La ora stabilită, locul era ticsit de lumea aflată în aşteptare, plină însă de încredere.

Mulţi aduseseră cu ei lucruri care făceau dovada credinţei lor. Biblii, cărţi de rugăciuni, cruci, rozarii. Parohul bisericii le privea pe toate cu nedisimulată admiraţie. Dar în mulţime mai observă ceva. O fetiţă care se ruga alături de cei mari. Parohul nu-şi putea dezlipi privirile de la ea. Aşezată cuminte, în primul rând, fetiţa avea în mâini o mică umbrelă.

A cere ploaia înseamnă să te rogi, a crede că o să plouă după rugăciunea ta înseamnă să-ţi iei umbrela cu tine. (Augustin Păunoiu, preluare din volumul „Viaţa e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)