Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Floare de pelin

Floare de pelin

Un articol de: Ștefan Mitroi - 02 Aug, 2019

Împleteam o funie lungă din frunze de pelin și legam vara cu ea, ca s-o putem ține pe loc. Un capăt al funiei îl înfășuram în jurul unei garofițe, cum învățasem dintr-un cântec. Iar capătul celălalt îl prindeam de oiștea Carului Mare. Dumneaei, vara, n-avea de ce să se plângă. Stătea taman bine între cer și pământ, și n-aveam de ce să ne plângem nici noi, care stăteam în miezul ei ca semințele într-un pepene. Ne legănam ușor, când bătea vântul, uitându-ne de aproape la ploi și la fulgere. Une­ori, chiar la câte un înger, când se întâmpla să se ivească vreo spărtură în cer.

Dar nu puteam să ne uităm prea mult, ca să nu orbim din cauza strălucirii îngerului. Ne-am fi uitat mereu, fără să ne săturăm de uitat, însă bunica lua iute o foaie de lipan și astupa cerul la loc.

Ea o pățise, rămăsese, din pricina lăcomiei ochilor, fără vedere, și nu voia s-o pățim și noi!

Ce era să facem? Întorceam privirea spre pământ și închideam ochii, ca să putem vedea ninsoarea ce cădea de jos în sus, peste oasele morților, înălbin­du-le.

Umblau chiar pe sub tălpile noastre puzderie de veșnicii în cămășuțe de culoarea zăpezii!

Urca un frig dulce din pământ, ce se prefăcea în zorii zilei în boabe de rouă. Era ca și cum ne spălam pe față cu visele străbunicilor, atunci când ne clăteam obrajii cu ele.

De fiecare dată, i se năzărea vreunuia, nu aflam niciodată cui, să înhame caii la Carul Mare, și să dea o raită cu el pe cer!

Așa se întâmpla de scăpa vara din strânsoare și-o pornea cu pământ cu tot mai departe. Căci garofița de care era priponită nu se usca, spre deosebire de cea din cântec, niciodată.

Parcă era o altă soră a mamei toamna! Le mirosea la amândouă părul a floare de pelin!