Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Fructele iertării cresc în arhipelagul răbdării

Fructele iertării cresc în arhipelagul răbdării

Un articol de: Constantin Ghiţă - 22 Mar, 2019

Nu de puține ori ne trăim credința ca și când nu ar avea nici o legătură cu viața de zi cu zi. O credință pe care o manifestăm aproape exclusiv în spațiul eclesial, unde plângem și ne rugăm cu părute trăiri sfinte, dar în afara bisericii ne aflăm incompetenți moral și duhovnicește. La fel cum unii se consideră mari piloți de curse sau sportivi de performan­ță, pentru că au reușit să câștige în diverse jocuri video, dar în realitate nu cunosc nici semnele de circulație și nu îi țin puterile nici să joace șotronul.

Așa și noi, ieșim nervoși de la slujbă și mergem acasă pentru a ne certa că nu este gata mâncarea, ori că nu sunt copiii cuminți sau vecinul nu știu ce a făcut. Ca și când nici nu am fi fost la biserică, ori degeaba am fost. De aceea, în cadrul oricărei slujbe, Biserica se roagă în repetate rânduri pentru astâmpărarea și stingerea mâniei din inima celor prezenți la rugăciune: „Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm!/ Pentru ca să fim izbăviți de tot necazul, mânia (subl.n.), primejdia și nevoia/, Apără, mântuiește, milu­iește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău!”. Măcar ieșind de la slujbă, să nu ne mai mâniem și tulburăm așa de intens, să ne stăpânim un pic mai mult, să se vadă că am acumulat un strop de putere duhovnicească din întâlnirea cu Dumnezeu în casa lui.

Această dedublare și fractură între ceea ce credem și ceea ce facem trebuie vindecată prin rugăciune, voință și cultivarea unei conștiințe duhovnicești asupra vieții și întâmplărilor. Dacă sărim peste Sfânta Liturghie de duminică, vom vedea că apar goluri în înțelegerea pe care o avem asupra evenimentelor din viața noastră și nu vom ști, nici nu vom putea să reacționăm creștinește când ne confruntăm cu răul, durerea și necazul.

De aceea este atât de important să ne ținem de ritmul Bisericii și de învățăturile ei. Se abat multe ispite asupra noastră și, mai ales dacă suntem dintre cei care se spovedesc și împărtășesc, nu înțelegem întotdeauna de ce și cu ce am gre­șit. Nu era normal, ne întrebăm noi, ca relele să vină asupra celor necredincioși, iar cele bune asupra noastră, care ne rugăm, ținem posturile, ne spovedim și chiar primim Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Și unii se smintesc aici și se îndepărtează de Biserică, în ab­sența unei concepții duhov­ni­cești despre relația dintre gânduri, dorințe, fapte și evenimentele care intervin ulterior în viața noastră.

Sfântul Marcu Ascetul reliefa o astfel de legătură spunând: „Întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai înainte, fiecare greșeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei. Cel care cunoaște și știe adevărul nu se mărturisește lui Dumnezeu prin amintirea celor săvâr­șite, ci prin răbdarea celor care vin pe urmă asupra lui” („Despre legea duhovnicească”, în Filocalia..., vol. I, ed. a II-a, Editura Harisma, București, 1992, pp. 308-309). Iată de ce un om duhovnicesc, care merge la biserică și ține rânduielile, rabdă durerea și strâmtorarea de orice fel, gândindu-se la păcatele sale și la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, după care „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Nu ajunge așadar să ne pocăim amintindu-ne păcatele. Adevărata părere de rău și hotărârea de îndreptare le arătăm, spune sfântul, când răbdăm cu smerenie întâmplările întristătoare. Pot fi boli, ne­dreptățiri, pagube, moartea îna­inte de vreme a celor pe care îi iubim, ocări, necinstiri etc. Ne spovedim, ne spunem păcatele, ne hotărâm să nu le repetăm, dar nu este de-ajuns întotdeauna pentru a primi iertarea desăvârșită. Ieroschimonahul Atanasie Floroiu, sta­rețul Schitului Prodromul, de la Muntele Athos, explica: „Spovedania ce se face bine și cum se cuvine ia și șterge păcatele, însă nu șterge și tot răul pe care păcatele l-au pricinuit în suflet. Adică orbirea și întunecarea minții, înclinările rele și pornirile voinței, obiș­nuințele și deprinderile inimii” (Cuvânt pentru pocăință: cules de la Sfinții Părinți, Editura Schitului românesc Prodromul, Bu­cu­rești, 2016 p. 32). Păcatele rănesc sufletul și, de aceea, cu cât sunt mai grave, cu atât mai îndelungat este procesul vindecării: „Și pentru că dreptatea lui Dumnezeu, deși iartă împreună cu greșeala și pedeapsa cea veșnică, nu iartă, însă, așa simplu și la întâmplare, ci după o oarecare împlinire a canonului și pedepsei acesteia vremelnice” (Op. cit., p. 33).

Să nu ne iluzionăm așadar, cum mai spun unii: Ce fel de credință este aceasta, că poți să faci orice, apoi te duci la preot, te spovedești și ești iertat? Chiar și unii dintre creștinii ortodocși practicanți au această falsă înțelegere. Însă, din Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul Iisus Hristos „a iertat nu pe cei care au continuat să trăiască în fărădelegi, ci numai pe aceia care, ajungând să fie conștienți de drumul rău pe care au apucat, s-au hotărât să-și îndrepte viața” (preot profesor Ilie Moldovan, „Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor”, în Spovedania și euharistia: izvoare ale vieții veșnice, Vol. 1: Taina pocăinței și a iertării păcatelor, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2014, p. 289). O iartă pe femeia păcătoasă, îl iartă pe Zaheu, care se hotărăște să împartă cu săracii jumătate din averea sa și să dea înapoi de patru ori celor de la care a furat (Luca 19, 8). Îl iartă pe tâlharul de pe cruce, pentru pocăința lui în ultimele clipe. Dar și avertizează pe unii, după ce îi vindecă: „Te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!” (Ioan 5, 14). Deci „Iisus Hristos nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea acestuia de îndreptare” (Op. cit., p. 289).

Așadar, nu primim iertare de la Dumnezeu dacă păcătuim și după spovedanie, cu voia, cu bunăștiință, în nădejdea că vom fi iertați, că este bun Dumnezeu. Chiar dacă duhovnicul nu dă canon, rânduiește Dumnezeu să pătimim pentru vindecarea sufletului de păcat. Să cerem, însă, prin rugăciune, de la Cel care ne-a dat încercarea și puterea de a o îndura. Altfel, când ne vom confrunta cu greutățile și suferința, vom fi cârtitori și mânioși împotriva lui Dumnezeu. Așa ne avertiza și Sfântul Grigorie cel Mare: „Dacă Tatăl milostiv, care dă pedeapsa, nu acordă și puterea de a îndura, curând, din nepu­tința noastră de a îndura, înfruntarea păcatelor noastre ne sporește vina” (Dialoguri despre moarte, Editura Amarcord, Timișoara, 1998, XI, 9, p. 41).

Întăriți prin rugăciune, necazurile vor scoate din noi doar binele, răbdarea și recunoștința pentru că Domnul ne poartă de grijă ca să ne spele păcatele aici, în loc să ne chinuim pentru ele în viața cea veșnică.