Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ierusalimul. Note de pelerinaj (VI)

Ierusalimul. Note de pelerinaj (VI)

Un articol de: Elena Dulgheru - 07 Oct, 2017

Același „galben submarin al salvării” pelerinilor rătăcitori ne duce la Biserica Sfântului Nicolae din străvechiul orășel Beit Jala, tot din Palestina. Ca și Nablusul, Beit Jala este o oază de creștinism într-un ocean musulman. Pe cât de anodine sunt casele și pe cât de pustie pare așezarea, pe atât de impresionantă îi este istoria. La fel de veche și de zbuciumată ca a Nablusului, dar mult diferită.

Nicolae, un sfânt pentru Cisiordania

Descendenți ai creștinilor de limbă aramaică de acum două mii de ani, localnicii păstrează vie în memorie trecerea pe aici a îndrăgitului Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, care, înainte de a participa la Sinodul I de la Niceea, se spune că a locuit aici timp de 3 sau 4 ani într-o peșteră, peste care a fost apoi ridicată biserica de azi. Numărul minunilor făptuite de Sfântul Nicolae aici este nesfârșit și, grație credinței ardente a localnicilor, se în­mul­țește cu fiecare generație. Aceștia par să aibă o relație directă cu el, considerându-l cu adevărat părintele și ocrotitorul lor cel mai drag. Nu o dată a fost văzut Făcătorul de Minuni înălțat în aer deasupra bisericii, prinzând în mâini bombele care cădeau asupra orașului, ca pe niște ghiulele, în timpul conflictelor de după declarația de independență a Israelului și în alte războaie, care n-au fost rare pe aici.

O parte din aceste minuni sunt consemnate în literatura și în icoanele locului. Nouă ni le povestește, cu amănunte, haz și convingere, psaltul Nidal, un bărbat destoinic, fiul preotului acestei biserici (numit, desigur, Nicolae) și martor la multe minuni ale sfântului.

Odată, orașul a fost asaltat de tâlhari – povestește Nidal. Femeile, ai căror bărbați erau plecați la război, s-au rugat sfântului pentru ocrotire. La următorul atac, măs­linii din jur și-au coborât singuri crengile ca pe niște brațe, cu care au ridicat bolovani și i-au aruncat în tâlhari. Minunea s-a întâmplat vara. Toamna, hoții au revenit, dar și atunci au căzut pietre din cer peste ei, și de atunci nu au mai călcat pe aici.

Tot de măslini și de hoți e legată o altă minune, la fel de insolită. Un om evlavios, vă­zându-și măslinii prădați de tâlhari, s-a rugat Sfântului Nicolae. Atunci tâlharii, cocoțați pe acoperișul casei spre a culege măslinii, s-au văzut deodată în mijlocul mării (cu toate că Beit Jala e într-o zonă aridă, departe de mare) și au vrut să fugă, dar nu puteau să-și clintească picioarele. Doar cu rugăciunile sfântului au plecat rușinați și nu s-au mai întors.

Sfântul Nicolae le este de mare ajutor localnicilor din Beit Jala și în viața de zi cu zi, îi apără de boli și de moarte năprasnică, îi ajută să descuie porți încuiate când nu are cine s-o facă, le dă de veste chiar și musulmanilor despre copiii plecați la război, li se arată în vis sau chiar în carne și oase. O româncă, ghid la Ierusalim, i-a pictat o icoană pentru această biserică, în urma unui vis minunat în care sfântul a rugat-o aceasta – își derulează Nidal povestea aproape fără sfârșit a minunilor patronului lor.

Toți creștinii din lume îl iubesc pe Sfântul Nicolae; totuși, nicăieri acesta nu pare mai prezent și mai spontan ca aici! Sunt peste o mie de Nicolae în Beit Jala. În fiecare familie, cel puțin un om îi poartă numele.

O primă probă a deșertului

După starea de bucurie luminoasă, aproape ca de Crăciun, din fabulosul Beit Jala, o primă probă a deșertului: Hozeva.

Aproape toți românii ajunși în Țara Sfântă trec pe aici. Nici nu s-ar putea altfel! Mai ales după canonizarea Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț, în 1992, marele nevoitor român din aceste locuri, fluxul de pelerini valahi spre Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul este continuu. Dar și îna­inte, aceste locuri atrăgeau evlavia și râvna românilor, precum pe cea a vrednicului de pomenire părinte Ilarion Argatu, care s-a îngrijit de refacerea Așezămân­tului românesc de la Ierihon, aflat nu departe.

Tradiția ascetică a locurilor este foarte veche: pustiul Iudeii a fost populat de nevoitori creștini încă din secolul al IV-lea, odată cu nașterea monahismului, ajungând în scurtă vreme (sec. V-VI) una din vetrele de mare avânt monahal, cu peste 70 de schituri și mănăstiri. Chiar dacă zidurile celor mai multe dintre ele au fost măcinate de tăvălugul istoriei, rugăciunile asceților de aici mențin până azi starea de adâncă evlavie și densitate spirituală a locului, care este un magnet pentru pelerinii de pretutindeni.

Cea mai reprezentativă atrac­ție duhovnicească a mănăstirii este patronul ei, Sfântul Gheorghe Hozevitul, unul dintre primii ei stareți și cel mai cunoscut dintre nevoitori, ale cărui moaște se află aici. Dar istoria ascetismului hozevit este mult mai veche. Aici se spune că s-a nevoit Sfântul Ilie timp de trei ani și jumătate, prigonit fiind de regele Ahab. Fragilul pârâu Cherit, în valea căruia Biblia menționează că s-a adăpostit Tesviteanul, este cel care a format cheile carstice spectaculoase și bogate în peșteri, pe care s-a zidit actuala mănăstire. Peștera Sfântului Ilie a fost inclusă în complexul monahal. În aceeași peșteră se spune că a postit timp de 40 de zile și dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, până când îngerul i-a vestit nașterea sfintei copile, izbăvitoarea neamului omenesc. Mari rugăciuni pentru mântuirea omenirii au fost înălțate aici!

Mănăstirea e construită ca o fortăreață, suspendată trainic și elegant la mijlocul unei prăpastii amețitoare. Un zid înalt cu creneluri, proptit într-o coastă, care trece aproape neobservat, o apără de atacatori neprevăzuți. Cu toate că e greu accesibil, locașul se bucură de toate cele necesare traiului, iar fluxul de pelerini este continuu. Monahii au amenajat și un spațiu muzeal deschis, cu obiecte gospodărești din uzul monastic de odinioară - coșuri, ulcele, râșnițe vechi – spre deliciul avidelor aparate de fotografiat.

Beduinii, sosiți ca la comandă, îmbie pelerinii speriați de urcușul abrupt în aerul copt al amiezii să urce, contra câțiva dolari, pe măgăruși (porecliți „taxi-donkey”). Cei mai mulți preferă, totuși, să-și asume greul urcușului, ca o minimă jertfă adusă unui locaș care numai prin aspră nevoință și sudoare a fost durat. După urcușul scurt în soarele aprig, limonada de casă și zaharicalele specifice ospitalității grecești, oferite din abundență, sunt primite ca mana cerească, astfel că duritatea și ame­nin­țările locului nu prea le bănuim.

Sfinții ne poartă pe aripile lor, ne hrănesc cu roadele muncii lor, astfel că noi, pelerini de autocar cu aer condiționat, ghid impecabil și trasee la cheie, nici nu le prea simțim ostenelile.
Dar asprimea și amenințările Hozevei nu sunt nimic pe lângă cele ale Carantaniei. (Va urma)