Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ierusalimul - note de pelerinaj (VIII)

Ierusalimul - note de pelerinaj (VIII)

Un articol de: Elena Dulgheru - 28 Oct, 2017

Suntem în perioada vizitei lui Trump la Ierusalim. Tocmai am evadat din Sfânta Cetate, care e asediată de poliție la ora aceasta și are traficul paralizat, ne‑am închinat la mormântul lui Lazăr din Betania, am vizitat o mănăstire ortodoxă aproape pustie de pe o șosea pustie și mărginașă din aproape pustia Betanie și încercăm să ne îndreptăm spre Ierihon.

Ați mers vreodată cu un microbuz condus de un copil? În Cisiordania se poate!

În Betania, ne duce la autogară un șerut condus de un puști de vreo 9 ani, care cu siguranță nu are carnet de șofer; ezităm să urcăm, până când vedem că microbuzul se umple și că altul nu vine. Un englez atletic, care se așază dezinvolt pe „locul mortului”, ne dă curaj. Volanul e mai mare ca puștiul, care șofează aproape din picioare, cu aerul că nu o face pentru prima dată. „To Jericho?”, îl întrebăm, fără speranța să ne răspundă; puștiul nu vorbește decât arabă, dar înțelege și dă cam neconvingător din cap. Cine știe unde ne duce? Totuși, ne lasă la stația de unde se merge spre Ierihon. O altă șosea aproape pustie, prăfoasă, cu chioșcuri dubioase pe margine.

Șoferii de ocazie ne înconjură. Ar trebui să ne tocmim, dar am obosit. O atmosferă neprietenoasă plutește în aer. De unde vine? Praful, nepăsarea localnicilor, care nu se arată pe străzi dar lasă mizeria să mocnească, căldura apăsătoare, lipsa de indicatoare, viclenia taximetriștilor și engleza lor stricată ne creează o stare de abandon, vecină cu disperarea. Senzația că ești la o margine a lumii, abandonată de Dumnezeu, persistă.

Șapte șekeli de persoană e drumul cu șerutul spre Ierihon. Șoseaua e incredibil de bună, occidentală, ca cele mai multe drumuri interurbane din Israel, dar aerul e tot mai cald și mai irespirabil. Nu știu cum, aridul deșertului intră peste noi, prin geamurile bine izolate ale mașinii. Un abrupt de pământ roșu uscat mărginește o latură a șoselei. Un stâlp ne indică cele câteva zeci de metri sub nivelul mării la care ne aflăm. Vom coborî și mai jos. Presiunea și uscăciunea din aer îți dau o stare de panică fizică și morală ireproductibilă. Vor crește și mai mult. De ca și cum păcatul, înșelăciunea, boala și descompunerea te‑ar pândi aici la tot pasul! Era torid și la Hozeva, dar câtă diferență! Acolo, firavul pârâu Cherit, cu micile lui oaze de verdeață, îmblânzea asprimea deșertului carstic, pe când acum parcă nu mai avem nici o scăpare. Nici nu are cum a fi altfel, căci coborâm spre Marea Moartă! Starea de implozie a spiritului e iminentă, de ca și cum ne apropiem de întunericul cel mai din afară. Inima se face tot mai mică, abandonând și trupul și voința, parcă ar refuza din răsputeri această încercare! Singura speranță, Așezământul românesc de la Ierihon, ni se desenează ca o luminiță de la capătul tunelului, la care nu știm dacă vom ajunge.

Continuarea probei deșertului. Bolgia a doua

Destul de repede ajungem la o adunătură de case pipernicite, niște paralelipipede albe aseptice, fără grădini, amplasate haotic și fără nici o construcție‑reper. Acesta e Ierihonul! Ne spune șoferul. Am ajuns? Nu cred. Nu pot să cred. Maghernițele astea dubioase, pierdute printre străzi fără nume și fără culoare, pe care aproape că nu mișcă țipenie de om, sunt cel mai vechi oraș din lume? Și suntem în centrul Ierihonului! Nici o construcție respectabilă nu justifică titlul de oraș acestei aglomerări de cuburi anodine și coșcovite, neanimată de oameni, lipsită de ordine și de orice reper urban funcțional identificabil.

„Unde să vă las?” - ne întreabă șoferul. „La dudul lui Zaheu!”

Te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când pâcla șoselei e una cu pâcla minții și nici un drum nu mai duce spre țintă;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când voci în răspăr ți se‑nvolbură‑n jur, până când limba maternă îți e de nerecunoscut;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când hărțile ți se fărâmă în mâini, ca și banii, a căror socoteală nu o răzbești;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când, gol și dezbrăcat, pierzi rostul bucuriei de pelerin;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când ochi lunecoși ți se‑aruncă‑n obraz, întrebându‑te „ce ai cu noi?”;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când apa nu‑i apă, casa nu‑i casă, și mai ales când prietenii ți s‑au rătăcit de pe drum;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când nu îți mai recunoști propriul chip;

te cearcă Dumnezeu într‑o țară străină când dragul whatsapp e blocat de hackeri palestinieni:

și ai rămas fără voce!

„Aici este dudul lui Zaheu!” Șoferul ne spune să coborâm... „Nu e acesta dudul lui Zaheu!” „Ba da, e acesta!” „Vă spun singur, nu e!” „Ba da, coborâți!”

Șoferul arab ne lasă lângă un arbore cu coroană impresionantă și trunchiul perfect sănătos, dintr‑o mică grădină publică înverzită. Nu are nici o cracă uscată. Doi localnici distrați ne confirmă că acesta e dudul. Se vede că, de fapt, ca și șoferul nostru, sunt gata să spună orice ca să facă pe plac clientului, și că habar nu au de obiectivele creștine din zona lor, nici măcar din motive turistice. Mai târziu voi descoperi că cele mai multe situri turistice de limbă engleză dau tocmai acest copac falnic drept istoricul dud lui Zaheu: este versiunea franciscanilor, care a făcut carieră! Noroc că unul dintre noi a mai fost pe aici! Grăbim pasul și, după câteva zeci de metri de marș prin caniculă, ajungem la o mică biserică grecească, a cărei curte adăpostește celebrul dud. Sau sicomor, cum i se spune aici. Trunchiul, foarte bătrân și uscat, îi este acoperit cu un înveliș de plexiglas.

Biserica, o construcție eteroclită destul de sărăcăcioasă, este pustie la ora aceasta a amiezii. Este închinată Sfântului Elisei, Profetul care cu trei milenii în urmă, la rugămintea locuitorilor, a făcut printr‑o minune ca apa Ierihonului să fie bună de băut. Izvorul binecuvântat de ucenicul Sfântului Ilie adapă până azi ancestralul oraș. Băiatul de la pangar face pe ghidul. E angajat de biserică și e musulman. „Vi se pare acum cald? Să veniți în august și să vedeți cum e când temperatura nu coboară cu săptămânile sub 40 de grade!” Recunosc că nu vreau să văd. Tot mai târziu voi descoperi că, în privința autenticității, lucrurile se complică, pentru că un Muzeu al Țării Sfinte al Centrului Cultural Rus din Ierihon prezintă, pe teritoriul său, un alt masiv sicomor cu aspect multimilenar, dat drept adevăratul dud în care Zaheu vameșul s‑a urcat ca să Îl vadă pe Hristos. Astfel de ambiguități istorice sunt frecvente în Țara Sfântă; la început, sunt dezorientante, până când îți dai seama că nu ai venit aici din rațiuni muzeistice, ci pentru a întări omul lăuntric și relația lui cu Dumnezeu. Iar noi ne mai tragem puțin sufletul la umbra pomilor mai tineri din jurul anticului dud și grăbim pasul spre Așezământul Românesc, oaza noastră de speranță în acest pustiu al ambiguității și uscăciunii. (Va urma)