Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Invitatul săptămânii: Teologia neamurilor la Sfinţii Părinţi şi relevanţa ei pentru întemeierea Ţărilor Române

Invitatul săptămânii: Teologia neamurilor la Sfinţii Părinţi şi relevanţa ei pentru întemeierea Ţărilor Române

Un articol de: Ioan Caraza - 11 Oct, 2009

Creştinismul românesc nu poate face abstracţie de originile sale apostolice prin misiunea Sfântului Apostol Andrei, chiar dacă Istoria Bisericească şi-a pus asupra lui amprenta răsăriteană mai ales prin evenimentele din secolul al IV-lea. Uscăciunea de la vârfuri provocată atunci prin dialectica disputelor eretice avea să ducă la căderea Constantinopolului, dar la poalele acelor vârfuri înflorea cu atât mai profundă şi mai fierbinte lucrarea harului prin rugăciunea lui Iisus ca Pantocrator. În acelaşi timp, din această cauză, Apusul avea să se separe de Răsărit sub imperiul unei teologii omeneşti a primatului care împingea spre extindere orizontală de la acele vârfuri, dar care prin reformă şi contrareformă din secolul al XVI-lea şi cele care vor urma, avea să potenţeze această extindere odată cu ignorarea profunzimii Revelaţiei în Hristos. Dacă la anul 1209 se ajungea la culmea puterii papale mai ales în urma ocupării Bizanţului de către cruciaţi în anul 1204, partea răsăriteană s-a apărat de această extindere mai întâi prin întemeierea prin fraţii Asan a ţaratului româno-bulgar. Descurajaţi de puterea mongolă, care ameninţa Răsăritul după biruinţa de la Mantzikert din 1241, maghiarii creştinaţi de la vârfuri prin Ştefan cel Sfânt în secolul al XI-lea, în confesiunea apuseană, dar care iniţial fuseseră convertiţi de către apostolii slavilor, au fost siliţi să îmbrăţişeze mai ales din secolul al XIII-lea confesiunea apuseană cu forma ei primaţială de extindere. Una din încercările lor de extindere în Răsărit a fost şi lupta pierdută la Posada în 1330. Această expansiune putea avea multe încercări de cucerire în Răsărit dacă nu avea loc despicarea Romei în cadrul creştinismului apusean prin apariţia Reformei. Căderea Constantinopolului în 1453 avea să însemne un pericol atât de mare din Răsărit pentru apariţia Reformei în Apus. Cruciaţii au părăsit Constantinopolul în 1264 tot din cauza pericolului mongol pentru Apus.

În afară de pericolul expansiunii apusene, o primejdie şi mai mare era în secolul al XIV-lea expansiunea musulmană cu noua sa religie. Acest lucru a dus la întemeierea Ţărilor Române în anul 1359 sub auspiciile profunzimii teologiei isihaste. Era anul morţii Sf. Grigorie Palama, după Sinoadele Isihaste din 1341, 1347 şi 1351, care statorniceau în lumina Revelaţiei profunzimea lucrării lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în Hristos „precum în cer aşa şi pe pământ“. Creştinismul românesc apostolic se continua şi în Ţările Române sub auspiciile teologiei isihaste a energiilor divine necreate, mai ales prin Sfântul Nicodim de la Tismana, şi anume nu numai în pătura de jos a neamului, ci şi la vârfurile voievodale. Într-adevăr, în Bizanţ vârfurile cădeau, dar adâncul de la poale înflorea. De aceea, voievozii au ridicat ca simbol al Catedralei Neamului Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, a cărei patron, Sf. Ierarh Nicolae, a fost omul care ca atâţia alţii a dus şi „greul zilei“ în ceea ce priveşte persecuţiile sângeroase, cât şi „arşiţa“ uscăciunii dialectice raţionaliste (Mt.20, 12), care avea să ducă la dezbinarea dintre Răsărit şi Apus începând din veacul al V-lea, apoi dintre Apus şi Nord în secolul al XVI-lea. Ecoul acestor pericole, atât cel al unei alte religii, ca cea musulmană, cât şi a unor altor confesiuni ca cele constituite în Apus, s-a resimţit în Ţările Române, unde, în secolul al XVI-lea, voievodul Neagoe Basarab credea că poate aduna confesiunile creştine printr-o nouă Catedrală. Era un ecumenism cutezător în faţa pericolului musulman, simbolizat în Catedrala ridicată „pe un zid părăsit şi neisprăvit“ cum spune balada populară, pe care „câinii cum îl văd, la el se răpăd“, prin cele două turnuri de deasupra intrării în Biserică orientate unul împotriva altuia prin întorsături arhitectonice ca semn al confesiunilor apusene aflate în competiţie şi expansiune.

În aceeaşi perioadă, mănăstirile din nordul Moldovei răspundeau teologiei literei din doctrina Reformei „sola-scriptura“ prin căldura culorilor din picturile exterioare ca semn al străbaterii Cuvântului lui Dumnezeu din interior prin ziduri ca printr-o membrană vie. Temerile faţă de expansiunea religiei musulmane s-au adeverit prin cucerirea Ungariei în anul 1526 după lupta de la Mohaci.

Dar, balada Meşterului Manole arată că mândria de a uni confesiuni prin simbolul monumentului cerut de Negru Vodă nu putea constitui un lucru omenesc, deoarece ea fusese lăsată nu oamenilor, ci numai Celui despre care s-a profeţit: „El va păstori turma Sa ca un păstor şi cu braţul Său o va lumina“ (Isaia 40, 11). Balada exprimă sugestiv unde poate duce cutezanţa omenească în acest sens, chiar dacă era vorba de jertfirea unei victime. Acolo unde meşterii zidari cădeau de pe acoperiş rămânea „o fântână lină cu apă puţină, cu apă sărată, de lacrimi udată“. Neascultarea de îndemnul ceresc avea să o prefacă în stâlpi de sare şi pe soţia lui Lot, întrucât pentru prăpădul pe care-l vedea, întorcându-se, nu putea avea destule lacrimi, cu toate că locul ales de Lot la îndemnul lui Avraam „era ca raiul lui Dumnezeu“ (Fac. 17). Era semnul că Revelaţia naturală nu mai avea putere şi că Dumnezeu voia să-l apere pe Avraam pentru binecuvântarea oamenilor după alungarea lor providenţială din paradis. Astfel, nu cei din pământul făgăduinţei în urma cărora nu a rămas decât Marea Moartă aveau să fie grija lui Dumnezeu pentru neamuri, ci acel om al credinţei totale din ţinutul Mesopotamiei chemat după împrăştierea neamurilor la Turnul Babel prin amestecarea limbilor. Pentru a înţelege „Lumina spre luminarea neamurilor şi slava poporului lui Dumnezeu“ (Lc.2), ca o binecuvântare prin Hristos, Sfântul Apostol Pavel arată în cuvântarea sa din Areopag coordonatele teologiei neamurilor.