Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „La neuvaine“: fără cuvinte, despre credinţă

„La neuvaine“: fără cuvinte, despre credinţă

Un articol de: Elena Dulgheru - 20 Mar, 2015

„ La neuvaine“ (2005) este cel de-al treilea lungmetraj de ficţiune al regizorului şi scenaristului canadian Bernard Émond şi deschide trilogia autorului dedicată virtuţilor teologale (credinţa, nădejdea şi dragostea), continuată cu „Contre toute espérance“ (2007) şi „La Donation“ (2009). Cineastul, la origini antropolog şi documentarist, s-a impus în 2001 la Cannes cu drama socială „La femme qui boit“, devenind treptat un reper în perimetrul filmului de artă canadian şi în mediile cinefile creştine occidentale.

În spaţiul catolic, „neuvaine“ este o suită de nouă zile de rugăciune însoţite, eventual, de un pelerinaj. Adolescentul François locuieşte într-un orăşel de provincie canadian cu bunica sa, de care a fost crescut. Lucrează la un supermarket. Este un tânăr cu un aspect greoi, introvertit şi dezorientat. Curând află că bunica, singura sa rudă apropiată, suferă de o boală incurabilă şi este pe moarte. Bunica este foarte credincioasă şi nu se teme să moară, dar François nu este deloc pregătit să se confrunte cu singurătatea. Ajutat de bagajul de credinţă şi speranţă primit de la bunica, el pleacă într-un pelerinaj de nouă zile să se roage pentru însănătoşirea ei. Locul de închinare este o catedrală dintr-un cătun, care atrage uneori pelerinii; nu ştim de ce, întrucât filmul, în laconismul său expresiv, evită orice nuanţă de spectacular - miraculos, legendar sau romantic.

O linie severă de orizont: este oglinda lacului de acumulare din apropiere, pe malul căruia François se opreşte în fiecare seară să mediteze. Acelaşi peisaj auster o atrage pe Jeanne, o femeie de vârstă mijlocie, care nu poate depăşi o teribilă tragedie: moartea unicului copil. Medic, Jeanne încearcă să uite trecutul cufundându-se în profesie, dar slujirea aproapelui nu-i ameliorează depresia. Nenorocirea ei - Jeanne recunoaşte - este lipsa credinţei. Mutismul autoimpus sau declanşat fără voie, insomniile, claustrarea în sine îi agravează criza: Jeanne nu se mai suportă şi caută scăpare în suicid. Asta a adus-o în pustietatea de pe malul lacului, unde se crede complet singură. Aici o surprinde François.

Doi însinguraţi în plină criză, incapabili de comunicare, care la început nu fac decât să se tulbure unul pe altul şi să se spioneze în ascuns. Nici unul nu cunoaşte motivele pentru care celălalt stă rezemat ore în şir în tăcere pe marginea betonată a lacului, şi nu vrea să le divulge pe ale sale. Jeanne ştie că planul ei este dejucabil de prezenţa oricărui intrus, de aceea încearcă să păstreze tăcerea. Căderea nopţii şi lăsarea frigului îi va obliga la un minim dialog. Obişnuit să ajute, François o conduce pe Jeanne la motelul unde sunt cazaţi amândoi, îi oferă o haină, un sandviş. El îşi spune povestea, ea tace. În Jeanne totul este colţuros: profilul feţei, încordarea privirii şi mai ales suferinţa: o revoltă absurdă, înăbuşită cu dârzenie. Un strop din încruntarea de pe fruntea femeii se dizolvă într-un oftat, când băiatul rosteşte cuvântul „credinţă“. François intuieşte cumva problema femeii, dar discreţia sau poate inabilitatea de a dialoga îl fac să evite orice încurajare verbală. Jeanne nu are încredere în cuvinte, dar ar avea nevoie de un exemplu; iar François a beneficiat de exemplul credinţei. Aşa că simpla prezenţă a lui François, un inocent stângaci şi ursuz, pare să schimbe ceva din climatul ei interior şi, cel puţin pentru un timp, să îndepărteze gândul sinuciderii.

François surprinde în public un gest altruist al femeii, obişnuită şi ea să ajute, ceea ce-l face ca la revenirea acasă să-şi întrebe bunica: „Necredincioşii se pot mântui?“ Răspunsul bătrânei, invocând bunătatea divină, se răsfrânge subtil în destinele tuturor. Jeanne este solicitată de François să-i consulte bunica, a cărei situaţie s-a înrăutăţit simţitor. O relaţie de întrajutorare tacită se stabileşte între cei doi. Jeanne rămâne mult peste miezul nopţii la căpătâiul bătrânei, dar aceasta moare.

Cele nouă rugăciuni nu au produs miracolul aşteptat, dar Jeanne şi François găsesc puterea să meargă mai departe, fiecare pe drumul său, hrănindu-se din exemplul de grijă şi dăruire al celuilalt.

Economia verbală, jocul discret şi gestica reţinută a celor doi actori, Élise Guilbault şi Patrick Drolet, puse în valoare de austeritatea antonioniană a peisajului, conferă filmului credibilitate şi o anumită măreţie a simplităţii, specific septentrională, asemănătoare (mai puţin, ca tehnică de filmare) celei din filmele belgienilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne. „La neuvaine“ a fost distins la Locarno în 2005 cu patru premii, dintre care cel al juriului ecumenic şi două pentru interpretarea celor doi protagonişti. În 2015, Bernard Emond a fost prezent la Berlin (Secţiunea criticii) cu cel mai recent film al său, „Le journal dâun vieil homme“, o adaptare după o nuvelă de A.P. Cehov.