Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mama

Mama

Un articol de: Ștefan Mitroi - 08 Mar, 2019

- Uite, mi-a apărut o carte nouă, ziceam.
Mama lua cartea și-o strângea la piept. Stătea așa cu ea minute în șir, timp în care ochii i se umpleau de lacrimi.
Parcă ținea în brațe un copil. Doar că nu putea să stea de vorbă cu el. Ar fi stat. Asta era dorința ei cea mai mare. Și era și dorința mea. Însă mama nu învățase să citească. Nu apucase să meargă decât trei zile la școală și începuse războiul. A fost mai cu seamă împotriva mea războiul acela, pentru că eu m-am gândit tot timpul la mama și mă gândesc și acum ca la cel mai important cititor al meu. N-a existat carte pe care să n-o scriu cu gândul la ea. O să-i placă? O să înțeleagă ce-am vrut să spun?
Mama ținea în podul palmei însuși sufletul meu. De aceea și strângea cu atâta bucurie cartea la piept, spunându-mi printre lacrimi: Îmi place! Cum poți să crezi că nu-mi place?!
Odată, într-o primăvară de demult, i-am citit mamei câteva poezii.
Mi s-a părut că prunul din fața casei se lipise de geam, ca să poată trage cu urechea. Nu-mi venea să cred că înțelege ce citesc, fiindcă nu putea să însemne decât asta faptul că înflorise.
Și înflorise și mama. Ceea ce dovedea că înțelese și ea.
- Cum ți s-au părut, mamă?, am întrebat-o la urmă.
Frumoase!, mi-a răspuns ea fără să stea pe gânduri.
Să știi că nu sunt scrise de mine.
- Nu?
- Nu!
- Tot frumoase rămân.
- Cum așa? Ce-ai găsit atât de frumos la ele?
- Faptul că le-ai citit tu!
Cum de nu-mi trecuse prin minte? Vocea mea era poezia care îi plăcuse mamei cel mai mult!
Nu știu dacă și prunului. Mai degrabă cred că el înflorise de dragul înfloririi mamei!