Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Munca divină

Munca divină

Un articol de: Ilie Bădescu - 04 Ian, 2009

Schimbând o vorbă cu lelea Maria, aceasta îmi spuse în treacăt: „mâine mă duc să adun porumbul“. „Dar nu-i prea devreme, întreb eu?“ „Nu, zice ea, că dacă-l mai las să se coacă nu mai am ce culege, că mi-l fură“.

M-am cutremurat, căci aşa ceva în satul copilăriei mele era de neimaginat. Nici o prună n-am fi luat, copii fiind, din prunul de lângă cărarea pe care treceam. Nu era al nostru. Nu-mi amintesc nici de la cine şi nici când am învăţat lucrul acesta, dar nici astăzi nu iau mere dintr-un măr care-i în grădina altcuiva, decât dacă stăpânul acelei grădini mă invită să rup unul, două mere din pomul lui. Iar lucrul acesta, oricum, s-ar fi întâmplat rar, căci fiecare avea propriul lui loc, grădinile lui etc. Când şi cum s-a petrecut schimbarea aceasta care face din vecinul cuiva un hoţ de porumb? E cutremurător!

Ca să fie cu putinţă aşa ceva, a trebuit mai întâi să se producă o degradare a sentimentului că Dumnezeu i-a dat fiecăruia cele ale lui şi, ca atare, dacă râvneşti la ce nu-i al tău, Dumnezeu ştie şi pedepseşte, căci te-ai făcut stricător de cele divine, de rânduiala lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul proprietăţii: este un înţeles dat de legea civilă supra-întărită de legea supranaturală, căci fiecare om al satului vechi ştia că proprietatea este stabilită şi protejată nu doar de legea civilă, ci şi de legea divină, de rânduiala lui Dumnezeu. Iată, însă, că au venit comuniştii, care au adus cu ei o contra-învăţătură cu privire la proprietate. Ei au spus: proprietatea este un furt ( la propriété câest le vol, spunea Proudhon). Faptul că o avere anume poate fi făcută prin jaf, ba chiar prin crimă, prin spolieri repetate, nu anulează faptul consacrat de Dumnezeu că proprietatea ne învaţă să nu ne atingem de ceea ce nu e al nostru, adică ne apără de furt, de tentaţia de a lua ceea ce nu ne aparţine.

Durkheim încadra, de aceea, proprietatea şi dreptul de proprietate în ceea ce numea el solidaritate negativă, bazată, altfel spus, pe ne-însuşire, pe raporturi negative cu lucrul care nu-ţi aparţine. În locul acela şi în raport cu lucrul acela nu avem raporturi, el este exclusiv al cuiva şi nu se împarte cu nimeni. Este locul legăturilor vide, care au o importanţă imensă în ţesătura societăţii. Doctrina comunistă a venit cu întoarceri pe dos la multe înţelesuri, inclusiv la înţelesul proprietăţii, admiţând ca cel care n-are să ia de la cel care are, ba chiar este îndrumat să-şi însuşească ceea ce nu-i al lui. La rândul lor, regimurile liberale au admis ideea că economia eficientă e liberă şi e în drept s-o înghită pe cea mai puţin eficientă, că afacerea profitabilă are îndreptăţirea s-o ruineze pe cea neprofitabilă (deşi ar avea alternativa s-o ridice şi pe aceea), că popoarele bogate sunt îndreptăţite să progreseze pe seama vieţii şi a muncii celor mai puţin bogate şi totul în numele proprietăţii.

Consemnăm, însă, că deja înţelesul ideii de proprietate a suferit o degradare, căci a pierdut sensul divin de vreme ce proprietatea se poate rupe şi poate evolua alături de rânduiala lui Dumnezeu şi împotriva îndreptărilor lui Dumnezeu. În vechime, proprietatea avea un sens şi, deci, o funcţie divină, căci contribuia la întărirea rânduielii lui Dumnezeu. În proprietate, cum ar spune academicianul Tudorel Postolache, este încorporată muncă divină, munca lui Dumnezeu pentru făptura omenească. Tot astfel, proprietatea avea o funcţie socială, căci era pusă în slujba societăţii, adică este făcută rodnică pentru proprietar şi prin el pentru semeni. N-ai fi găsit între locurile satului vreo pârloagă. Totul era lucrat. Astăzi, furtul este faţa ascunsă a multor averi, iar geografia rurală este o împieticătură de pârloage, de locuri lăsate în paragină.

Din această degradare a ideii de proprietate, a gândului şi deci a modului de a gândi, a simţi şi a practica proprietatea, raportul cu bunurile, s-a ivit, iată, şi comunismul şi liberalismul şi învoirea la hoţie, înclinaţia spre facilitatea micii ca şi a marii hoţii, a furtului din buzunar ori din grădina cuiva, ca şi a raptului teritorial, a jafului de mare anvergură de averi naţionale, de teritorii, de bogăţii etc., în numele unei doctrine ideologice ori, pe partea cealaltă, în numele pieţei şi al capitalului. Grav este nu că oamenii sunt râvnitori, ci că eul râvnitor întunecă eul pur, tulbură curăţia sufletului, a ceea ce Cicero numea „animus purus“, că omul se învoieşte a dobândi ceea ce nu-i al lui, n-a fost dobândit prin munca lui, a strămoşilor lui.

Elevul se învoieşte să pretindă note mari cu eforturi mici, studentul să primească diplome fără şcoală sau cu şcoală de mântuială, meseriaşul crede că i se cuvine mult pe muncă puţină şi proastă, capitalul caută profituri cu preţul istovirii muncii, patronul se crede chemat la o viaţă de huzur deşi afacerile stagnează, capitalistul confundă calea acumulării prin muncă şi investiţie cu acumularea prin jaf şi tâlhărie, prin exploatarea bugetului, prin speculaţii politice şi prin capitalism de pradă, pentru care se înhăitează cu oligarhii rapace ca şi el, profesorul sau medicul, ori avocatul şi judecătorul se încred în diplomă, nu în vocaţie, poliţistul jură că statul este camera de gardă a puşcăriei, politicianul a învăţat că fabrica de legi poate fi ţinută mai presus de nevoile reale ale poporului şi ca atare poate fi folosită fără popor, ba chiar împotriva lui şi oricum în dispreţul şi deplina lui ignorare etc., etc. Poetul schimbă codrul curat, ca loc de inspiraţie, cu haznaua şi excrementele, cum citim la câţiva dintre poeţii „Cenaclului de luni“, numiţi „nouăzecişti“, mama nu mai crede în diferenţa divină dintre copilul ei şi un căţel, de vreme ce se învoieşte să-l ucidă în pântece ori să-l abandoneze a doua zi după naştere, bărbatul şi femeia deopotrivă confundă iubirea cu sexul şi întâlnirea cu magazinul erotic etc., etc.

Lumea se află într-un impas, iar din acest impas nu se poate ieşi cu reforme economice şi nici cu legi represive, cu masiva penalizare a societăţii, ci cu reforme spirituale, cu înnoirea inimii, posibilă numai în şi prin credinţă, adică prin revenirea la calea lui Dumnezeu, la condiţia pe care ţi-o mijloceşte rugăciunea, cea care te arată capabil să stai de vorbă cu Dumnezeu, Tatăl nostru cel din ceruri, să „mături drumul până la Biserică în fiecare Duminică“, cum se exprima aşa de frumos un binecuvântat artist creştin, Dan Puric, să descoperi că viaţa noastră este un Paşte permanent (K. Ware), adică o continuă moarte şi înviere, spre moartea şi învierea cea mare.