Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei O continuă purtare a crucii

O continuă purtare a crucii

Un articol de: Dumitru Manolache - 21 Noi, 2015

Cel mai recent volum de poezie semnat de Clelia Ifrim se numește „Cloșca cu puii de piatră”. Cartea a obținut în acest an două importante premii: Premiul național pentru poezie „Vasile Voiculescu” și Premiul al II-lea la Festivalul de poezie religioasă „Credo”. O lucrare despre care autoarea spune că a scris-o cu gândul la tatăl său, „născut la Pietroasa, lângă Cloșca cu puii de aur”. Poemele din acest volum, scrise în română și engleză, sunt de fapt o tăcută și continuă purtare pe umeri a crucii, lucrare din care se dobândește Viață. Adică Înviere.

O cunosc de mult pe Clelia Ifrim. Drumurile noastre se întâlnesc în Biserica Mărcuța, din cartierul bucureștean Pantelimon, acolo unde, în Postul cel Mare din anul 1889, marele Eminescu s-a rugat și el, la ceas de mare tristețe. Prezența literară a Cleliei Ifrim este la fel de discretă ca și viața ei, deși opera și premiile obținute ar trebui să o situeze printre cei mai cunoscuți scriitori contemporani români.
Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Inter­na­ționale a Scriitorilor și Artiștilor (IWA) din SUA. A publicat 14 cărți de poezie, teatru, proză scurtă, traduceri, eseuri și alte numeroase creații în diverse reviste literare din țară și străinătate. A obținut premii internaționale, dintre care cel mai recent este Grand Prix, la Festivalul Matsuo Basho, din Japonia, în 2011. Două din poemele sale, selectate de JAXA - Agenția Spațială Japoneză - sunt depozitate pe modulul spațial Kibo de pe Stația Spațială Internațională.
Poemele din cartea „Cloșca cu puii de piatră” sunt tulburătoare, profunde, străbătute de trăirea aproape ascetică a credinței în Înviere. În cartea Cleliei Ifrim nu cuvintele sunt cele ce vorbesc, ci necuvintele. Acele structuri intime, crescute de mult în inima autoarei, care se arcuiesc pe scheletul limbajului, nerostite, nerostibile oricum, ci percepute doar în dialog mut, de la suflet la suflet, ca o rugăciune. Ele pun tensiune în jarul cuvântului, ele ridică zborul în aripa vocalei, ele transmit, mărturisesc, zidesc stări, construcții perceptuale, trăiri paradisiace, ele prind și amplifică ecoul unei suferințe interioare pe care cuvintele o ascund sau o disimulează în bucurii, desene palpabile ori flori. Poezia Cleliei Ifrim este de la un capăt la altul suferință. Cruce. Și ce se poate dobândi din această tăcută purtare pe umeri? Viață. Înviere.
Rostim poeziile Cleliei Ifrim doar în gând. Nu cred că ele pot fi recitate. Și nici citite. Ci doar trăite. Numai astfel le poți simți, le poți asculta, le poți împărți cu tine însuți, ca pe niște milostenii. Și în această tăcere absolută, așa și numai așa, simți cum te dor umerii în care-ți încolțesc aripile, cum îți picură sângele de pe omoplații inimii sub greutatea crucii, cum te înalți pe aripa îngerului sau cum încep să se nască necuvintele în tine, ca niște rugăciuni. Căci, până la urmă, necuvintele Cleliei Ifrim sunt rugăciuni ale continuei Învieri, ca în poezia „Regăsire”, care deschide volumul: „Pasăre din fugă/ cu ochii de rugă/ pasăre din viață/ cu umbra de ață,/ cât timp a trecut/ de când te-am pierdut?.../ Nu știu cum se spune/ în limba din lume,/ că eu te-am pierdut/ de la început,/ dar tu m-ai găsit/ până la sfârșit.” Sau ca în poemul „Înger de trup”, pe care îl redăm în întregime: „Înger de trup/ din tine mă rup,/ din multe zăvoare/ numai trup de soare./ Înger de moarte/ știi ce ne desparte,/ știi dar să nu spui/ că nu ai cui,/ decât ție,/ goală colivie,/ că eu m-am ascuns/ în Cel nepătruns.”
Rostind repetat în gând poemele din acest volum, trăiești, necenzurat și nemijlocit de propriile-ți egoisme și limite, revelația. Ora întâlnirii cu Dumnezeu în tăcerea din tine. Așa cum o definește autoarea de altfel și în microromanul „Cui aparține ziua de ieri?”, publicat de Editura Reflection Publishing din SUA în 2012: „Ora de seară când Dumnezeu coboară în lume, să-Și caute copiii pierduți”.